(Picture: Feeling Blue, by Michael D. Edens)
Discursul despre emoții stă sub semnul dorinței de a depăși vechea paradigmă a tensiunii dintre rațiune și emoție. Scopul unei astfel de abordări îl constituie fie o redefinire a rațiunii fie, mai probabil, distilarea unui alt concept care să dea seama de complexul relațiilor dintre rațiune și emoții, contribuind la înțelegerea minții omenești sau, mai bine spus, a conștiinței.
Conceptul inteligență emoțională, unul din conceptele ce readuce emoțiile în rândul facultăților umane esențiale, este ab inițio problematic, el dând seama de aplecarea asupra emoțiilor cu unul din punctele de vedere aplicabile în principiu rațiunii. Problema este eliminată în măsura în care emoția contribuie alături de rațiune la nașterea inteligenței (și cred că o face).
Pornesc de la un înțeles al emoției care cuprinde capacitatea acesteia de-a înmagazina paternuri comportamentale eficiente în plan pragmatic. Altfel spus, emoția constituie o formă derivată de reacție inteligentă din perspectiva supraviețuirii, recognoscibilă prin formele-i specifice de manifestare. Emoția, asemenea rațiunii, poate fi înțeleasă așadar ca derivând din intenționalitatea generală a supraviețuirii. Multe din emoții se înscriu în mod evident pe această linie (să ne gândim spre exemplu la emoțiile fundamentale: plăcere și durere), ele constituind modalități de reacție (deseori anticipativă) la stimulii pe care-i aduce existența.