Am convingerea că Educația (înțeleasă ca sistem social) trece printr-o criză ce-i zguduie fundamentele. Ca mulți alții, bănuiesc, m-am așteptat ca trecuta grevă să aducă în discuție și alte probleme de fond decât cele privitoare la salarizare. Însă, din perspectiva căutării soluțiilor la câteva dintre problemele fundamentale, această acțiune socială a sfârșit în schimb asemenea proiectului România Educată. Deoarece am abordat deja în altă parte singura temă a grevei, salariile, voi încerca aici să indic în continuare câteva din (ceea ce cred a fi) cauzele adevăratei crize a educației.
(1) Generarea ierarhiilor sociale
În relativ scurta tradiție a educației românești au devenit vizibile pretențiile acesteia de-a avea rolul de generator al ierarhiilor sociale. Participarea la construcția ierarhiilor sociale a determinat cea mai mare parte a demnității profesiei, școala fiind considerată unul dintre legitimatorii accesului la diferitele straturi sociale. În consecință, educatorul, prin intermediul atributelor de selecție și formare a persoanelor, era perceput ca participant la procesul de structurare a societății. Cel care selecta și forma persoanele ce ocupau ulterior locuri semnificative în ierarhia socială prelua ceva din demnitatea acelor funcții. (Acest proces de legitimare a statusului social al educatorului poate fi zărit în mândria cu care școlile își indică foști absolvenți ce pot fi considerați că s-au ajuns conform standardelor sociale acceptate.)
Convingerea că educația participă în mod semnificativ la legitimarea accesului la putere contribuie la definirea rolului și percepției de sine a educatorului. Modelul (aparent) rațional de organizare socială propus de Platon în Republica[1] participă la sistemul justificărilor Educației, aruncând în umbră abordarea pragmatică a puterii făcută de N. Machiavelli în Principele.
Problema este că acest raport dintre rol și status este întrerupt de modalitatea în care sunt constituite noile ierarhii sociale. Deoarece nivelul educației are o importanță secundară (acolo unde ea se mai păstrează) în stabilirea noilor elite, rolul educatorului alunecă într-o zonă a incertitudinii, făcând neclar și statusul social al profesiei. Din moment ce averea nu corelează cu educația iar accesul la puterea politică pare să coreleze negativ cu nivelul studiilor (reale), educația pare să-și piardă din importanță. În consecință, educatorul își vede amenințat locul social și sensul activității sale profesionale. Aceasta este una din cauzele crizei educației.
Deoarece în spațiul socialului convingerile generează realitate, putem considera că ne aflăm într-o zonă certă de criză. Încercările de-a o soluționa trebuie să aibă la bază o interogare mai profundă a problemei, în caz contrar riscând să ne cantonăm în a propune soluții utopice, de forma: elitele trebuie selectate în funcție de nivelul de educației. Sunt utopice deoarece nu știu să fie utilizată undeva în lumea democratică o astfel de regulă.
Am putea începe cu următoarea întrebare: Este justificată credința în acest rol de selecție jucat de educație?
Într-o oarecare măsură problema ar putea fi una aparentă, ținând mai curând de percepția socială. La o privire atentă putem constata că Școala nu a fost singurul generator al ierarhiilor sociale de-a lungul relativ scurtei ei istorii, banul și sângele (nașterea) intervenind și ele; uneori în concurență cu educația, destul de des traversând-o. Competiția cu acești concurenți s-a atenuat discret în perioada comunistă; în unele cazuri rolul nașterii s-a inversat, luând chipul „originii sănătoase”. Este perioada în care a intervenit un alt competitor, descurcăreala, aceasta fiind de fapt unul din chipurile abilității de-a construi și utiliza rețele sociale.
Într-o abordare realistă putem constata că educația nu a jucat niciodată un rol important în generarea vârfului piramidei sociale, rezultatele formării școlare cântărind foarte puțin în alegerea conducătorilor. Ea a fost depășită fie de naștere (până aproape de jumătatea secolului XX) fie de priceperea în utilizarea tipurilor de rețele sociale ce mediau accesul la putere. Ceea ce nu ne-a împiedicat însă să considerăm că lucrurile au stat altfel, perpetuând formula magică „Ai carte, ai parte!”.[2]
Există și o altă problemă ce necesită niscaiva meditație: suprapunerea percepției de sine a educatorului cu problema rolului intelectualului în societatea românească. Esența problemei pare s-o constituie discreta confuzie între mijloace și scopuri: în timp ce dezvoltarea intelectului prin educație este, în esență, un mijlocitor al reușitei, destul de des aceasta a ajuns să fie percepută ca un scop în sine, fiind considerată o sursă de legitimare a accesului la resurse sau la putere. Este drept că un nivel crescut de educație justifică prezumția unei competențe mai mari. Însă, utilizarea parcursului școlar ca sursă de legitimare a accesului la resurse crește probabilitatea ivirii aparențelor, a traseelor educaționale formale. Doctoratele (false ale) politicienilor constituie cel mai cunoscut exemplu în acest sens, problema fiind de fapt mult mai amplă. Acest chip al aparenței este ivit în sânul Școlii, fiind practicat de unii (nu știu dacă mulți sau puțini) educatori. El participă de fapt la perturbarea percepțiilor societății privitoare la rolul educației.
Confuzia mijloacelor cu scopurile contribuie și la fenomenul distanței dintre teorie și practică, de care este acuzat, de asemenea, sistemul educațional românesc. Atât amploarea acestei probleme cât și soluțiile posibile pentru rezolvarea ei îmi depășesc competența. Intuitiv aș spune că încercările anterioare de a rezolva acest „nod gordian” printr-o soluție a la Alexandru Macedon[3] ar trebui privite mai curând ca exemple pentru efectele nivelului redus de educație asupra politicienilor.
Din rolurile școlii face parte și ierarhizarea socială bazată pe evaluarea onestă în cadrul examinărilor. Există o disciplină dedicată problemelor evaluării școlare, numită docimologie, menită să ducă acest proces cât mai mult în zona obiectivității (înțeleasă însă ca o perspectivă socială). Orice notare care nu respectă recomandările docimologiei (spre exemplu, o evaluare ce nu are criterii clare sau, atunci când le are, nu le respectă) poate fi considerată ca parte a ratării acestei funcții sociale de ierarhizare. Avalanșa notelor maxime sau a celor stabilite pe criterii exclusiv subiective pot constitui exemple de situații în care școala eșuează în îndeplinirea acestei funcții sociale. Unii dintre noi suntem victimele propriilor compromisuri, fiecare ratare docimologică sporind numărul aparențelor. Prin astfel de comportamente populăm spațiul public cu cetățeni care sunt convinși că posedă mai multe competențe decât au de fapt (unii dintre ei ajungând în politică), sau cu cei cărora le-am anulat încrederea în propriile posibilități. Nu-mi dau seama dacă ar fi oportună o abordare de tipul malpraxisului educațional, din moment ce avem senzația că putem constata niscaiva consecințe ale erorilor acestui mediu.
(2) Medierea accesului la resurse
Școala este un mediator al accesului la resurse în două sensuri:
- Prin rolul de intermediere: educația pune la îndemână mijloacele (competențele) pentru a putea obține resursele.
- Prin rolul de selecție: educația certifică un nivel de competențe (prin intermediul diplomelor și ale anexelor acestora) care conferă dreptul de acces la resurse.
Fiecare dintre dvs. puteți alege rolul pe care-l considerați mai adecvat![4]
La prima vedere problemele par să țină doar de rolul de selecție, acesta putând fi cel mai lesne perturbat prin distanța (variabilă de la școală la școală și de la profesor la profesor) dintre diplome și realitatea competențelor. În teorie problema are soluții cunoscute, ce par lesne de implementat. În practică școala se confruntă cu o problemă identică cu cea a întregii societăți: distanța dintre formal și informal (dimensiunea informală a societății), aceasta fiind generată de setul de valori sociale ce reglează raportul dintre interesul individual și cel colectiv. Ansamblul practicilor noastre (ca distribuție statistică a comportamentelor) față de bunurile comune sugerează că egoismul tinde să fie preferat altruismului. Ceea ce ar însemna că încă suntem departe de a schimba radical raportul dintre informal și formal în funcționarea societății.
Situația rolului de intermediere îmi pare a fi însă mult mai gravă, deoarece diminuarea lui pune în discuție relevanța educației.
(3) Medierea egalității de șanse
În secolul XX școala a jucat un importat rolul de lift social, mediind posibilitatea treceri de la nivelul social deținut de familia în care s-a născut cetățeanul către un nivel social superior. Aceasta este una dintre paradigmele explicative ale efortului depus de numeroase familii pentru a avea copii cu școală. Evident, liftul social nu este posibil fără educatori. Ceea ce indică rolul acestora în structurarea noilor ierarhii sociale.
Acest mecanism este foarte important pentru o formă esențială a egalității, egalitatea accesului, care este la fel de importantă ca egalitatea în fața legii. Egalitatea accesului vizează atât ansamblul posibilităților sociale generate de instituțiile statului (accesul la educație și la servicii de sănătate fiind cele mai importante) cât și consecințele acestora (accesul la un status social corespunzător noului rol jucat; accesul la o anumită calitatea a vieții, mediat de serviciile de sănătate). În măsura în care, în traseul său profesional, cetățeanul nu este dependent de poziția inițială, el beneficiază de un grad suplimentar de libertate, posibilitatea acestuia fiind dependentă de existența școlii și a educatorilor.
Paradoxal, dintr-o perspectivă statistică, Școala a jucat în cea mai mare măsură acest rol exact în perioada în care s-a bucurat în cea mai mică măsură de distanța față de intervenția statului: în perioada comunistă.[5]
Participarea la amplificarea sau menținerea libertății prin intermediul egalității accesului îi generează profesorului un important rol social, amplificând semnificația profesiei. Absența acestui rol poate fi percepută ca o diminuare a importanței profesiei. În ce situație ne aflăm în acest moment?
Mai întâi ar trebui să reținem că rolul de lift social jucat de școală are o evoluție neuniformă în istoria școlii românești, ceea ce se întâmplă acum neținând de zona unor modificări spectaculoase. Suplimentar, în plan global acest rol al școlii are o situație neuniformă.
Este ușor de înțeles că participarea școlii la generarea elitelor sociale este dependentă de modalitatea de selectare a elitelor specifică unei societăți. Dintr-o perspectivă personală, bazată mai curând pe dovezi anecdotice, aș spune că principalul criteriu de selecție al elitelor îl constituie la ora actuală nivelul resurselor financiare. Chiar și în situațiile în care poziția socială (mai ales cea asociată puterii) intervine ca mediator, banul reușește să aibă cel puțin statutul de indicator secundar.
Într-o societate în care selecția elitelor este moderată în cea mai mare parte de nivelul de bogăție, indiferent de forma în care aceasta a fost dobândită, școala poate avea doar un rol secundar în acest proces, rolul ei de lift social fiind unul redus. În condițiile în care reușita prin educație este rămasă mult în urma unor forme de reușită bazate mai curând pe utilizarea unor mecanisme ce intră în conflict cu interesele sociale ne putem aștepta ca rolul școlii să fie profund afectat. Dintre efecte fac parte scăderea interesului pentru educație ca mijlocitor al reușitei personale, inegalitatea accesului la formele complete de educație, determinată de inegalitatea resurselor financiare (pregătirea are cel mai important rol de diminuare a egalității accesului la educație), scăderea interesului pentru profesia de educator în favoarea altor trasee profesionale.
(4) Participarea la doza de informal, specifică societății
Într-o societate caracterizată de o distanță semnificativă între regulile oficiale și comportamentele cotidiene, cum este societatea românească, este de așteptat ca această așezare în două straturi diferite să influențeze și funcționarea școlii.
Cea mai evidentă influență o constituie fenomenul pregătirilor, acesta dublând în mod informal funcționarea oficială a școlii. În discuție nu este doar o formă de diminuare a eficienței formării școlare, ci sunt și o serie întreagă de alte fenomene sociale cum ar fi: utilizarea pregătirii copiilor ca indicator al reușitei personale (așezată pe o schimbare mai amplă de perspectivă asupra rolului părinților), instituirea unei diferențieri sociale, anticiparea unor privilegii etc. Într-o abordare onestă trebuie să reținem și faptul că fenomenul pregătirilor are un statut ambiguu din perspectivă axiologică, el participând totodată la creșterea nivelului de educație și contribuind la menținerea interesului pentru reușita prin educație.
Gradul de servitute în fața mai marilor timpului este o altă modalitate de participare a școlii la menținerea și amplificarea stratului informal al societății. Politicieni au știut să-și sporească continuu atribuțiile (puterea), atât la nivel central cât și la nivel local, influența asupra școlii înscriindu-se în acest traseu de accentuare continuă a rolului politicii. Atâta timp cât numirea unui director de școală este dependentă de decizia politică (luată în mod informal) ne putem aștepta ca în școală să existe un grad de servitute față de cei aflați la putere. Din această perspectivă trebuie să recunoaștem că nu trăim timpuri ideale, ele fiind doar mai bune; adică își capătă o parte din calitate doar prin comparație.
(5) Rolul de servitor al interesului public/statului
Sistemele publice de educație servesc interesele publice/ale statului. Din această perspectivă educatorul poate fi perceput ca un funcționar public/al statului. Utilizez indicarea alternativă pentru a sugera că uneori interesele statului pot fi diferite de interesele publice. În măsura în care se întâmplă asta rolul educatorului devine problematic.
Servirea interesului public face parte din rolurile pozitive ale Educației. Cu condiția însă ca mediatorii interesului public (guvernanții) să nu rateze menținerea în cadrul acestuia, orientând regulile și instituțiile pentru interese de castă. Atunci când politicieni se situează la distanță de această demnitate publică, există riscul ca o parte din activitatea educatorului să servească acțiunilor unui stat captiv altor interese decât cele publice. Deși nu putem vorbi de o vină individuală a educatorilor, rămâne să ne întrebăm dacă este întemeiată discuția despre o culpă colectivă a acestora.
În loc de concluzii
În această perioadă este vizibilă scăderea utilității individuale a educatorului în contextul sporirii utilizării „construcțiilor colective” bazate pe diferite forme de crowdsourcing și a situării la îndemână a informației. Ceva s-a schimbat deja în mod fundamental și estimările înclină către o accentuare a transformărilor.
Această modificare majoră de paradigmă socială generează neliniștea educatorului față de viitor, perceperea riscului de-a aluneca în irelevanță și teama pierderii sensului profesiei fiind, probabil, cele mai importante. Ele trebuie așezate în setul de cauze care au determinat protestul anterior și modificările ce vor urma.
În cartea Reguli pentru parcul uman Peter Sloterdijk,[6] analizând umanismul și modificările sociale aferente instituirii acestuia, utilizează un termen ce cred că poate fi aplicabil și educației: îmblânzire. Sloterdijk prezintă și o viziune mai radicală, bazată pe o interpretare pe care o dă gândurilor lui Fr. Nietzsche: îmblânzire-atenuare. Am câteodată impresia că în noul context social neîmblânziții (aici prin educație) a o șansă mai bună de reușită, în timp ce îmblânziții (atenuați – din perspectiva lui Nietzsche) rămân simpli cârcotași.
Contextul grevei din Educație a scos la iveală o situație care merită analizată: generatorii de ierarhii sociale s-au văzuți nevoiți să discute cu cei pe care-i considerau „sălbatici”[7] (ne-atenuați). Perceperea aceste diferențe a fost vizibilă în faptul că nu erau niciodată mulțumiți de rezultat, simțind de fiecare dată că ar trebui să le ceară mai mult. În discuție nu era doar drepturile legitime ale profesorilor, ci și ceea ce credeau aceștia că meritau (în termeni de tratament și consecințe) politicienii.
Perceperea puținătății educației ca puținătate a umanității ar putea însă să țină de idealurile unor epoci apuse, vădind cea mai importantă cauză a crizei Educației: raritatea idealurilor, ivită pe fondul incapacității de-a mai sugera modele unitare ale umanului.
_______________________________________________
[1] Propunerea avansată de Platon poate juca în cel mai bun caz un rol de orientare (asta în situația în care n-o considerăm o utopie).
[2] O formulă ce vădește marketingul pe care a reuși să și-l facă educația de-a lungul timpului.
[3] A se vedea exemplul propunerii lui Traian Băsescu, de tipul „mai puțini filosofi și mai mulți mecanici”; prin declarațiile de acest tip cred că a contribuit de fapt la amplificarea migrației creierelor, accentuând problema nivelului de competențe existent în România.
[4] Într-un anume sens bănuiesc că asta facem toți. Deși părem să fim convinși că ne ducem la școală pentru a învăța (adică pentru competențe), obținerea certificărilor poate fi mai importantă decât deținerea competențelor. Ca principiu am putea considera că orice gest de a trișa oferă certitudinea unei astfel de atitudini. Cred că nu este suficient de clar dacă există niscaiva cazuri în care a trișa are un rol adaptativ, fiind o strategie de compensare la lipsa de relevanță. Chiar dacă există un astfel de rol, el este mai curând unul periferic.
[5] Deși în perioada comunistă școala a jucat un important rol de lift social, acesta trebuie însă analizat în contextul ansamblului modificărilor sociale existente. Spre exemplu, efectul de lift social a fost amplificat de golurile create în nivelele sociale superioare de epurările efectuate de comuniști în cadrul acțiunilor de eliminare a elitelor din epoca anterioară. Deoarece persoanele care au devenit noile elite nu s-au aflat într-o situație concurențială cu elitele epocii anterioare rolul de lift social a fost într-o măsură semnificativă perturbat.
[6] Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman. Humanitas, București, 2003.
[7] Utilizez acest termen având opoziția umanistă dintre civilizați și sălbatici.
