Acordarea a 82 lei în plus la salarii nu rezolvă problemele sistemului, ci denotă mai curând lipsa de viziune. Nici măcar 500 de lei n-ar rezolva problemele structurale cu care se confruntă un sistem cârpit de diferitele pseudo-reforme prin care a trecut. Sistemului sanitar nu-i lipsesc doar 500 lei în plus la salarii, ci cu mult mai mult: îi lipsesc resursele necesare pentru a trata pacienții fără ca aceștia să-și cumpere medicamente și materiale sanitare, îi lipsesc aparatura și instrumentarul necesar tratamentului (un exemplu: medici care operează cu instrumentar ce trebuia casat în urmă cu 40 de ani), îi lipsesc condițiile care să determine asigurarea unui tratament medical de calitate.
În Sănătate nu există o ierarhie corectă din punct de vedere valoric, diferențele între salariile și așa mizere fiind făcute după criterii eronate, atunci când există unele. Inegalitățile flagrante în ceea ce privește accesul egal al pacienților la servicii medicale sunt dublate de inegalități în ceea ce privește accesul profesioniștilor la diagnosticarea și tratarea pacienților. Este un sistem ce conține insule de neo-feudalism, în care regulile colaborării colegiale sunt înlocuite uneori de bunul plac sau decizii luate cu indiferență față de criterii, în care lipsa protocoalelor și a procedurilor terapeutice lasă loc arbitrariului și nesiguranței. Este un domeniu în care lipsește alocarea riguroasă a puținelor resurse, decizia politică înlocuind uneori repartizările financiare în funcție de interesul pacienților.
O bună parte din cei care țipă sunt mai curând parte a problemei decât parte a soluției. Salarizarea în sănătate a fost modulată și deformată de astfel de strigăte, dublate uneori de peticiri rapide ale unui sistem de salarizare lipsit de criterii. Protestele care n-au a propune o strategie, care nu sunt dublate de solicitări care să vizează creșterea calității serviciilor medicale simultan cu creșterea calității vieții profesionale, vor putea cel mult amâna pentru scurt timp problema, succesul lor reprezentându-l de fapt un alt petic adăugat la un sistem prea putred pentru a mai putea fi peticit.
Bolile sistemului sunt accentuate de maladiile sociale, intervenția politicului în mult prea multe domenii ale vieții civile fiind doar una dintre ele. Maladia socială cu cel mai mare impact asupra sănătății o constituie lipsa de înțelegere din partea cetățenilor. Ea se manifestă atât în plan strategic, atunci când aceștia refuză să înțeleagă că sănătatea costă, că toți trebuie să plătim în funcție de posibilitățile noastre și să așteptăm rezultate doar în limita resurselor rezultate din contribuțiile noastre comune. Culpabilizarea salariaților pentru deficiențele sistemului, destul de frecventă, pe lângă faptul că generează o agresiune nejustificată, ce accentuează stresul unor amărâți puși să inventeze soluții în situații care depășesc cu mult limitele normalului, dezvăluie lipsa de responsabilitate a cetățenilor față de nivelul de reușită economică și politică a țării. Cetățenii, bine manipulați de interesele politice dornice să întrețină iluzia unui sistem sanitar ce depășește cu mult resursele disponibile, tind să caute vinovați din momentul în care intră pe poarta spitalului, vederea halatelor albe activându-le subit furii latente, bine și intenționat întreținute.
În momentul în care un salariat din sănătate, care trebuie să se lupte cu bolile pacienților, cu lipsa resurselor necesare pentru diagnostic și tratament, are de înfruntat și lipsa de înțelegere din partea pacienților și a aparținătorilor acestora, condițiile de muncă se degradează la cote alarmante. Este vorba de o lipsă de înțelegere ce se răsfrânge asupra propriilor concetățeni-pacienți, care nu mai permite alocarea resurselor în mod prioritar, în funcție de urgența afecțiunii. Este suficient să te confrunți cu oameni care se prezintă cu zgârieturi și alte răni simple urlând la personal să fie tratate imediat, în timp ce concetățeanul lui se zbate între viață și moarte necesitând în următoarea jumătate de oră mobilizarea tuturor resurselor pentru salvarea vieții, pentru a simți amploarea acestei lipse de înțelegere. Nu are nicio importanță faptul că uneori este vorba de cetățeni care se întorc din state occidentale, unde au fost nevoiți să aștepte la urgență chiar și 6-10 ore pentru a fi tratați, unde o programare la medic nu se poate face mai devreme de 48 de ore, unde ambulanțele nu se prezintă nici măcar în cazul femeilor aflate deja în travaliu, ca să nu mai vorbim de alte dureri mărunte. Nu contează explicațiile care l-i se dau privind resursele limitate, privind inevitabilul oricărei boli, privind lipsa de personal etc.; cetățeanul vine deja convins de discursul public că sistemul are resurse nelimitate, însă personalul le ține ascunse de el în așteptarea șpăgii. Abia când cetățeanul-pacient (sau aparținător) reușește să strecoare o bancnotă sau un plic cuiva începe să fie convins că i se deschide accesul la resurse, nefiind interesat că dacă teoria lui este adevărată (și uneori – doar uneori – este) atunci tocmai gestul pe care l-a făcut exprimă dorința lui de a trece peste rând, de a nu respecta alocarea prioritară a resurselor, prejudiciind astfel pe cel asemenea lui. Ba mai mult, dacă reacția personalului este proporțională cu grosimea plicului (repet: uneori – doar uneori – este) atunci un astfel de gest este unul definitoriu pentru instaurarea inegalității accesului la resurse. Când el este făcut de cineva care nu contribuie (sau contribuie în mod nesemnificativ, raportat la veniturile sale) la constituirea acestor resurse suntem deja în situația unei forme flagrante de nedreptate socială.
Se discută frecvent despre corupția sistemului medical, despre personalul care primește atenții (onorarii informale), despre culpa salariaților etc., ratându-se însă această semnificație importantă a plăților informale: dorința pacientului de a fi tratat diferit față de alți concetățeni, de a profita în mod prioritar de resurse în dauna altor pacienți. În joc nu este doar culpa salariaților, ci și a cetățenilor. Ba aș spune că de fapt este vorba mai curând de culpa sistemului (căreia îi cad cumva victime salariații) și de a societății în ansamblul ei. Erorile sistemului se pot îndrepta, cel puțin teoretic, prin reformă. Ce facem însă cu maladiile societății? Cum depășim o egalitate a cetățenilor în drepturi instaurată doar la nivel declarativ, momentele ei practice fiind caracterizate de fapt de nenumărate gesturi ce afirmă inegalitatea?
Este drept, boala constituie o reamintire brutală și tragică a lui „EU!”, într-o formă în care acesta tinde să se reducă la organele care dor sau tind să moară. Problema se pune cum păstrăm o dimensiune suficientă a lui „Noi!” în astfel de momente care să permită justa măsură, egalitatea în funcție de gravitate, egala îndreptățire a suferinței altora?
Comportamentul actual al cetățenilor față de salariații din Sănătate este ca și cum ar acuza șoferul unui autobuz pentru faptul că acesta nu merge, când imobilitatea poate fi datorată fabricantului care a făcut un lucru prost, mecanicului care a făcut treaba de mântuială, șefului că nu i-a dat bani de motorină, celor care au făcut drumurile proaste, polițiștilor care stau cu radarul la pândă prin boscheți doar l-or prinde cu ceva etc.
