Justificarea qualia în abordarea emoțiilor derivă din contextul necesar acordării semnificației pentru fiecare emoție, care constituie o condiție a conștientizării ei. Conștientizarea unei emoții o interpretăm în general ca având loc pe dimensiunea cognitivă a minții, deci ținând de donarea unui sens[1] (sentimentele constituind categoria generică de sensuri – metasensurile – sub semnul cărora așezăm de obicei emoțiile). Chiar și în această interpretarea incompletă putem vorbi de modalități particulare de constituire a acestui context (ce țin de esența unicității persoanei), fiind vorba atât de o „istorie culturală personală” (adică de modalitate particulară în care persoana accede la dimensiunea culturală a societății) cât și de o particularitate afectivă a fiecărei persoane, ce derivă din dispunerea discret diferită a „aparatului emoțional” (pe care-l constituie întregul corp).
[1] Cred însă că problema este un pic greșit pusă, conștiența, în cadrul căreia putem vorbi de conștientizare, nefiind un atribut pur cognitiv, ea suportând și un halo emoțional. Am în vedere ceva de genul dispoziției afective (Heidegger) care însoțește nașterea fiecărui sens, fiind parte în mod simultan a contextului care permite generarea acestuia și a sensului pe cale să ia naștere. Altfel spus, interpretarea conștiinței dintr-o perspectivă strict cognitivă este incompletă, ea forțând fie o asimilare cognitivă a unui întreg registru emoțional implicat în existența ei fie o punere în paranteze (neintenționată) a acestuia. Mai mult chiar, „vectorul” conștiinței, anume intenționalitatea suportă și o formatare emoțională, ea fiind analizabilă inclusiv din perspectiva dispoziției afective.
