Caută
Avatarurile unei existențe
Despre explicarea conștiinței

Despre explicarea conștiinței

Este posibil ca explicarea conştiinţei să ţină de posibilităţile limbajului[1], sau, mai mult chiar, ale contextului de lume în care ne situăm. Ceea ce înseamnă a admite perspectiva progresistă: descoperirile ştiinţifice din anumite domenii vor contribui în mod decisiv la înţelegerea conştiinţei iar revoluțiile științifice vor asigura schimbarea de paradigmă necesară înțelegerii acesteia.

 De altfel, în ce ar consta o explicare corectă a conştiinţei? Cum ştim care este sau care va fi explicarea exactă? Prin „producerea” unei conştiinţe? Prin trecerea de la inteligenţa artificială la conştiinţa artificială? Dacă orientarea fundamentală a societăţii contemporane este dorinţa de (tot mai multă) putere, atunci doar crearea unei conştiinţe ne va putea satisface pretenţiile de cunoaştere. Însă dacă avem nevoie de o explicaţie satisfăcătoare a conştiinţei (prin „satisfăcătoare” înţelegând mai curând o combinare corectă a datelor existente la acest moment), atunci poate că avem deja o explicaţie (sau explicaţii) suficiente ale conştiinţei, fiind nevoie doar de acordul comun atât de necesar validării lor.

De altfel, termenul „satisfacţie” suportă şi înţelesuri mai largi: dacă avem în vedere explicaţiile care să satisfacă mulţimea trebuie să recunoaştem că acestea au fost „produse” cu mult timp în urmă şi continuă să se ivească. Din această perspectivă problema filosofiei o constituie mai curând faptul că tulbură cu întrebări insistente (cu „probleme grele”) liniştitoarele explicaţii vehiculate „în lume”. Ideea e că a încerca o explicaţie a conştiinţei înseamnă a-ţi diseca eul (sau orice altă formă de coagulare a identităţii personale); or, nu multe persoane sunt interesate de o astfel de anatomie. Destul de probabil că, în actualul context cultural, mai curând ar tulbura apele, creând distorsiuni severe în „mersul lumii”. Cred că mare parte din creativitatea umană derivă mai degrabă dintr-o orientare „în afară” decât dintr-o zăbovire îndelungată în perspectiva auto-reflexivă. Situându-mă într-o perspectivă heideggeriană, cred că forma actuală de cultură (înglobând şi tehnica drept componentă esenţială a ei) derivă dintr-o viziune metafizică asupra lumii în care ne-am înscris odată cu modernitatea. Nici marea turnură în evoluţia filosofiei pe care o reprezintă cartezianismul nu reuşeşte să modifice radical modul general de abordare.

 Aşadar, înainte de a vorbi de o explicaţie satisfăcătoare a conştiinţei avem nevoie de stabilirea indicatorilor de satisfacţie. Modul ştiinţei de a-şi construi indicatorii stă predominant în orizontul puterii (de a face ceva cu ceea ce descoperim), ceea ce ne-ar conduce la întrebarea: Ce vrem e fapt să facem cu această descoperire? Mai mult chiar, presupunând că vom putea explica ceea ce înseamnă conştiinţa într-un mod satisfăcător pentru ştiinţă, suntem noi pregătiţi pentru asta? Oare a „fabrica” o conştiinţă  (sau conştiinţe) nu constituie o descoperire „prea tare”, cu efecte mult mai dramatice decât ceva de genul bombei atomice? Suportă oare ceva atât de personal precum conştiinţa (aş spune chiar personalul însuşi) o explicaţie în termenii ştiinţei? Nu cumva trebuie să ne situăm mai curând în orizontul artei?

 Dar dacă de fapt conştiinţa nu este decât o „prezumţie legală”, un derivat al dorinţei de a pedepsi (deci al orientării omului către ordonare)? Ori dacă ea nu-i decât una din multele paradigme posibile într-un travaliu de înțelegere a esenței umanului (prescriindu-i una exact prin demersul de căutare a ei)?



[1] Fiind în mod simultan o problemă de formulare a ceea ce știm deja, de constituire a unui discurs nou și, poate, surprinzător prin simplitatea sa (făcând aplicarea Briciului lui Occam).

 

(Imagine preluată de pe http://unifiedtao-en.blogspot.ro/)

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității