Pandemia COVID-19 nu este un bilet de voie în alb, care le permite guvernanților să adopte oricare dintre măsurile care le trec prin cap sau le servesc interesele, mai ales acolo unde acestea încalcă drepturi fundamentale.
În condițiile în care multe dintre măsurile de combatere a pandemiei COVID-19 încalcă unele dintre libertățile noastre fundamentale, este întemeiată discuția despre legitimitatea decidenților care le dispun. Legitimitatea suspendării unor drepturi fundamentale este dată de protecția interesului social, adică de apărarea societății, respectiv a membrilor ei, de efectele răspândirii SARS-CoV-2. Protecția interesului social nu poate fi prezumată (nu orice măsură luată de guvernanți trebuie considerată ca fiind în interesul societății), ci trebuie dovedită. Ceea ce înseamnă că limita legitimității măsurilor de combatere a pandemiei care încalcă drepturile fundamentale este dată de dovezile privind contribuția acestor măsuri la limitarea răspândirii acestui virus; cu alte cuvinte, legitimitatea măsurilor este dată de cunoașterea științifică. Așadar, într-un astfel de caz suntem în situația unor politici publice (care trebuie să fie) bazate pe dovezi.
Într-o abordare mai realistă, adaptată la contextul acestei pandemii, legitimitatea este dată atât de dovezile existente cât și de absența dovezilor. După cum vom vedea, în această ecuație absența dovezilor științifice are un statut diferit față de prezența lor.
Voi încerca în continuare să indicăm natura problemei și câteva soluții prin apel la câteva dintre principiile utilizate în cunoașterii științifice.
1. Absența dovezii nu este același lucru cu dovada absenței
Pentru a-și justifica intervențiile, politicienii ar putea invoca următorul principiu al cunoașterii științifice: absența dovezilor nu înseamnă dovada absenței. Transpus în spațiul măsurilor adoptate de guvernanți: dacă nu avem dovezi științifice privind eficiența măsurilor adoptate asta nu înseamnă că există dovezi privind absența eficienței lor.
Pentru a înțelege zona de aplicare a acestui principiu trebuie să avem în vedere următoarele situații posibile:
- Ipoteze care au fost cercetate experimental, acestora fiindu-le aplicabile două situații:
- Există dovezi privind eficiența intervenției/ipotezei. În acest caz putem vorbi de prezența dovezilor, adică de confirmarea ipotezei. În această situație se află ipoteza transmiterii aerogene a SARS-CoV-2.
- Nu există dovezi privind eficiența intervenției/ipotezei. În acest caz trebuie să vorbim de dovada absenței, adică de infirmarea ipotezei. În această situație se află, spre exemplu, Hidroxiclorochina și Remdesivirul.
- Ipoteze care nu au fost cercetate experimental (dar care ar putea fi cercetate):
- Nu există dovezi privind eficiența sau ineficiența intervenției/ipotezei. În această situație vorbim de absența dovezilor.
- Ipoteze care nu pot fi cercetate experimental. Dovezile sunt imposibile deoarece ipoteza în discuție nu poate fi așezată în cadrele unui experiment științific/nu poate fi verificată experimental. În consecință, nu este o ipoteză științifică.
Din perspectiva cunoașterii științifice, prezența sau absența dovezilor nu are un statut definitiv, dovezile putând fi modificate prin intermediul rezultatelor unor cercetări ulterioare. În cadrul acțiunilor bazate pe dovezi abordarea bayesiană oferă soluția adecvată de interpretare a situației: în fiecare dintre cazuri absența sau prezența dovezilor furnizează un grad de încredere, o probabilitate a ipotezei. Probabilitatea poate fi actualizată în funcție de rezultatul unor experimente viitoare. Putem considera că o acțiune este bazată pe dovezi în măsura în care ea se raportează la probabilitatea cunoscută, în momentul deciziei, a ipotezei.
După cum putem constata, principiul dacă nu avem dovezi științifice privind eficiența măsurilor adoptate asta nu înseamnă că există dovezi privind absența eficienței lor este aplicabil doar ipotezelor științifice care nu au fost (încă) cercetate experimental, excluzând atât ipotezele infirmate sau confirmate cât și ipotezele care nu au caracter științific.
2. Sarcina probei
Intervenția principiului anterior trebuie interpretată însă prin intermediul altui principiu specific cunoașterii științifice: sarcina probei. Întrebarea adecvată în acest context este următoarea: Cine are obligația sarcinii probei în privința eficienței măsurilor? Regula aplicabilă cunoașterii științifice este că sarcina probei îi revine celui care propune o ipoteză. Dacă respectăm această regulă atunci politicienii sunt obligați să publice dovezile privind măsurile pe care le susțin, în lipsa acestora lipsind legitimitatea intervențiilor. Suplimentar, observăm aici o restrângere implicită a posibilităților de intervenție la ipotezele științifice, excluzând ipotezele care nu au caracter științific.
Raportat la cele două situații în care o ipoteză admite cunoașterea științifică și la contextul specific pandemiei COVID-19 (caracterizat de multe situații în care lipsește cunoașterea științifică) observăm că sarcinii probei îi sunt aplicabile două situații diferite:
- Pentru politicile publice care afirmă existența dovezilor științific pentru ipoteza utilizată este obligatorie indicarea lor.
- În cazul politicilor publice bazate pe ipoteze neverificate (încă) experimental este necesară indicarea modalității de verificare (ulterioară; pe parcurs) a eficienței intervenției.
3. Principiul precauției
Există un al treilea principiu, specific strategiilor de abordare a riscului (să-i spunem principiul precauției), care limitează intervenția celui de-al doilea principiu: (într-o formulare mai ușor de înțeles, ce aparține lui Nassim Taleb) mai bine confunzi o stâncă cu un urs decât să confunzi un urs cu o stâncă. Aplicat la cazul pandemiei acesta ar suna de forma: mai bine să te înșeli luând măsuri excesive de precauție decât să iei prea puține și să te infectezi.
Utilizarea eficientă a acestui principiu este condiționată de următoarele aspecte:
a. Eficiența sa este ponderată de efectele negative ale încrederii investită în mod greșit. Atunci când ne încredem în eficiența unei măsuri pentru care nu există dovezi științifice privind eficiența ei riscăm să avem un fals sentiment de siguranță, accentuând de fapt problema. Un bun exemplu îl constituie convingerea inițială a funcționarilor O.M.S. privind faptul că SARS-CoV-2 nu are transmitere aerogenă, limitând recomandările prudențiale la cele specifice transmiterii prin contact direct sau intermediat de obiecte.
b. De asemenea, există o problemă privind limitele invocării acestui al treilea principiu. Principiul precauției păstrează cel puțin obligația coerenței măsurilor adoptate cu principiile științifice. Cu alte cuvinte, nu orice soluție le trece prin minte guvernanților face parte din principiul precauției, măsurile propuse trebuind să fie acceptate de comunitatea științifică ca având o contribuție ipotetică la reducerea transmiteri virusului. Suplimentar, utilizarea lui nu anulează obligația guvernanților de a demonstra/verifica într-un timp limitat eficiența măsurii adoptate, în absența dovezilor legitimitatea fiind anulată odată cu data scadentă pentru verificarea și publicarea lor.
c. Utilizarea acestui principiu presupune posibilitatea unui bun echilibrul dintre costuri și beneficii. Deoarece el este aplicabil pentru situațiile cu risc vital, trebuie să evaluăm de fiecare dată costurile prudenței la ambele capete. Spre exemplu, dacă aplicarea principiului precauției determină reducerea accesului la servicii medicale pentru alți pacienți decât cei COVID-19 trebuie să evaluăm costurile în vieți omenești ale acestor intervenții. Într-un astfel de caz trebuie să fim precauți cu principiul precauției sau cu modalitatea în care-i identificăm domeniul de aplicare. Aplicarea principiului primum non nocere (înainte de toate să nu facem rău prin intervenția noastră), specific medicinei, ne poate indicat atât natura problemei cât și soluția.
Principiul precauției în contextul pandemiei COVID-19 implică utilizarea a societății drept cobai al ipotezelor științifico-politice. Apelul la acest mecanism este condiționat de posibilitatea verificării acestor dovezi de oricine ar dori. Cu alte cuvinte, recurgerea la principiul precauției impune guvernanților obligația de a pune la dispoziția publicului toate datele relevante privind această pandemie. În lipsa acestor informații guvernanții sunt într-o situație de abuz.
În concluzie, din perspectiva legitimității măsurilor care interferează cu drepturile și libertățile fundamentale, politicile publice:
- Trebuie să fie bazate pe dovezi științifice. Fundamentarea publică a măsurilor trebuie să indice dovezile științifice. Guvernanților le revine obligația de a indica dovezile științifice privind utilitatea/necesitatea fiecărei măsuri.
- Atunci când sunt luate în absența dovezilor științifice (deoarece nu există dovezi științifice), eficiența acestor măsuri trebuie dovedită:
- Într-un orizont limitat de timp
- Respectând procedurile specifice dovezilor științifice.
- Cu posibilitatea de verificare a datelor de oricine are interes.
Legitimitatea măsurilor luate de guvernanți este limitată de dovezile științifice existente sau de posibilitatea verificării experimentale a ipotezelor utilizate. Cunoașterea științifică este cea care face diferența dintre măsurile utile și abuzuri.
Sursă foto: https://theconversation.com/why-politicians-think-they-know-better-than-scientists-and-why-thats-so-dangerous-72548
