Caută
Avatarurile unei existențe
Despre mentalități și conștiință

Despre mentalități și conștiință

Conștiința este bântuită de dorința unei viziuni enciclopedice sau, mai bine spus, ideea Enciclopediilor, ivită în modernitate, redă ceva inerent modului de-a fi al gândirii. Evident, trebuie să luăm în considerare și efectul mentalităților, ceea ce ar înseamnă că putem vorbi de mai multe orientări fundamentale ale conștiinței, dezvoltate de-a lungul istoriei.

Este posibil ca problema conștiinței să derive și dintr-o imposibilitate a noastră de a accepta anumite teorii. Dacă problema acceptată în genere este că nu avem instrumentele de cercetare adecvate deoarece știința nu a evoluat suficient pentru asta, trebui să luăm în considerare și posibilitatea ca mentalitate să ne împiedice o înțelege adecvată a ei. Spre exemplu, am putea crede că nu suntem pregătiți pentru o înțelegere adecvată a conștiinței deoarece încă mai suntem bântuiți de perspective religioase. Sunt posibile mai multe stadii de înțelegere a conștiinței, fiecare corespunzând nivelului și modului de înțelegere al unei epoci, mentalității specifice a acesteia. Ce ne dorim: O teorie eficientă a conștiinței? Să judecăm conștiința din perspectivă pragmatică (acesta fiind viziunea dominantă a epocii contemporane)? Dorim ca aceste studii să ne furnizeze rezultate palpabile? Ce-am putea face cu ele, să construim conștiințe? Cercetarea conștiinței riscă să cadă în patosul științei; știința nu este cercetare pentru a ști, ci a ști pentru a putea (mai ales cu sensul de a avea putere). Știința este presată de utilitatea practică (imediată sau la distanță) a rezultatelor ei. Cum ar suna utilitatea pe care ar trebui să ne-o furnizeze cercetarea conștiinței? Nu este cumva justificat și un dram de rezervă față de cercetarea conștiinței? Să presupunem că reușim o teorie adecvată a conștiinței.[1] La ce rezultate palpabile ar putea conduce această cercetare? La unele utile psihiatriei, pentru a vindeca unele conștiințe?[2]



[1] Se pune aici problema raportului: o teorie a conștiinței adecvată la ce? Cred că răspunsul potrivit îl constituie adecvarea la discursul (științific) contemporan.

[2] Această soluție este problematică deoarece ar presupune posibilitatea de-a avea conștiințe bolnave.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

4 comentarii
  • Germanii au o distinctie foarte fina, dar foarte adecvata, intre constiinta epistemica si constiinta morala. Heidegger insusi se joaca cu aceste nuante (se vede bine in SuZ, iar o nota a traducatorului, nu mai pot indica acum locul, aduce lumina in chestiune), dar lui ii vine la indemana pentru ca germanii au, totodata, doua cuvinte diferite pentru aceste „tipuri” de constiinta. Noi avem doar unul, de unde si problema pe care o abordati dvs in text. Mentalitatea tine de constiinta morala, iar daca teoriile constiintei, stiinta constiintei nu avanseaza (desi eu vad progrese, dar, in fine…) e pentru ca, asa cum spuneti si dvs, constiinta morala e inca „populata” de fosile valorice mostenite din alte epoci. Si cand zic fosile, ma refer in principiu la prejudecati (desi, nu numai, ci si la tipare care impiedica evolutia stiintei). Oricum, nu stiu daca trebuie mizat pe o teorie eficienta. Ce e aia o teorie eficienta? Una adevarata nu ar fi de ajuns? Eficienta se defineste ca parcurs de la un moment 0 al deciziei de a actiona la rezultatele actiunii. Oricum, mizeaza pe rezultat materializat, observabil, cuantificabil etc (de unde se implica si necesitatea sau, cel putin, tentatia experimentului). Stiinta e schioapa (in sensul de limitata) daca vrea astfel de rezultate, cu atat mai mult cu cat e vorba de stiinte formale. Desigur, stiinta constiintei e orice, mai putin formala. Insa inainte de a pune la treaba stiinta constiintei (adica, de a vorbi de eficienta ei), poate ar trebui vizat adevarul ei. Si, iarasi, picam in cercul asta: cum iti poti da seama de un adevar al stiintei daca nu il testezi in concret, daca nu il experimentezi, daca nu il pui la lucru si daca, iata, nu te duce la un rezultat? Deci, se revine la discursul despre eficienta.
    Dupa parerea mea, tocmai ca mentalitatea este cea care imprima stiintei exigenta eficientei. Mentalitatea actuala, de fapt, ridica aceasta pretentie de la orice (poate ca acesta este si motivul pentru care, cel putin tehnic, culturile au avansat atat de mult si avanseaza cu o viteza exponentiala), nu doar de la stiinta. Eficienta este mama culturii definite prin ceai instant, fast food, easy money etc. Si, desi poate ca chiar este o valoare inocenta, eficienta este putreda pentru ca presupune ceea ce Heidegger numea Gestell, tradus prin „dispozitiv”. „Dispozitiv” aproape ca nu spune nimic alarmant, insa trimite cu gandul la a avea sau la a pune la dispozitie. Ca si cum totul trebuie avut la dispozitie, pentru ca in gandire, precum si in actiune, sa se procedeze de la resurse pe care nu trebuie sa le smulgi, sa le procuri, ci, pur si simplu, le ai, sau cineva, ceva ti le ofera cu un simplu click (a se vedea fenomenul Internetului). Asta indeamna la comoditate. Omenirea este, cu mici exceptii, o gradina de mamaligi care isi traiesc destinul (destin? vreau sa zic isi parcurg traseul comod) fara sa isi dea seama ca nobila valoare a eficientei, pe care nimeni nu o pune sub semnul intrebarii, le face sa fie atat de lipsite de avant si de orizont.
    Cu alte cuvinte, caci oricum am divagat, stiinta constiintei nu se poate schimba, ca paradigma, decat daca constiinta se schimba. Adica, tocmai ce spuneati dvs, ca prgresul stiintei e conditionat de mentalitate.

  • În primul rând trebuie să remarc un comentariu cu mult peste valoarea articolului comentat! Și puțin altfel ca direcție. Dar acel „altfel” de care, din păcate, uit deseori.

    O să continui în același ton discret oblic, pretinzând că, în definitiv, la Heidegger (cel puțin în SuZ) tot de conștiință este vorba. Sau de o perspectivă asupra conștiinței ce are cel puțin două aspecte de noutate: dependența de lume (derivată din inserția inevitabilă în lume a Dasein-ului; adică din „a lumi” ca mod esențial de-a fi) și regândirea importanței afectivității (permanența dispoziției afective, aceasta fiind un mod de raportare ubicuu în ceea ce privește umanul).

    Dacă pretenția mea este îndreptățită atunci forțez o închidere a universului de discurs în jurul a două perspective:
    – fie Heidegger se situează în interiorul paradigmei postmodernității (eventual contribuind la fundamentarea ei) prin intermediul centrării întregii filosofii pe conștiință (Dasein-ul) și conștiințe (lumea);
    – fie el deschide o nouă perspectivă metafizică (fundamentând astfel „o metafizică a postmodernității”) în care orice discurs despre ființă este limitat la cercetarea, descompunerea, deconstruirea, hermeneutica… celui care-o rostește (și a organului ce mediază rostirea).

    (Acum trebuie să constat că formularea nu coincide cu intuiția inițială, pierzând pe traseu aspectul contradictoriu – ori cel puțin contrar – al celor două variante, care suportă și o modalitate de a fi așezate împreună în același discurs.)

    Sunt tentat să văd această preocupare pentru cercetarea conștiinței ca o paradigmă a „noii metafizici” (o metafizică în interiorul căreia este admisă diversitatea perspectivelor).

    Ceea ce ar însemna că nucleul dur al dorinței de descoperire a conștiinței nu ține atât de o viziune pragmatică cât de fuga disperată (și insuficient conștientizată) după un fundament, pornind de la care este posibil un nou sens al lumii. Altfel spus, viziunea metafizică a acestor timpuri are presimțirea unei spărturi în orizontul de sens pe care ar trebui să-l asigure lumii, aceasta fiind adevărata semnificație a străduințelor și insistențelor pentru descoperirea conștiinței.

    În termenii lui Nietzsche, metafizica actuală este centrată pe anatomia noului zeu, desfășurată într-o atitudine ambivalentă (și, de aceea, poate discret ambiguă), caracterizată în mod simultan de scientism și „dorință de potențare a misterului” (putând vorbi întrucâtva și de o mistică a conștiinței).

  • Nu vad cum discursul despre fiinta ar putea fi separat de discursul despre constiinta (fie, Dasein). Cred ca oricine a trecut istoria filosofiei, macar pana la genunchiul broastei, presimte, chiar si din scrierile antice, ca oriunde se implica (desi nearticulat, ne-explicit) un discurs despre acel ceva simtitor, ganditor, facator si, evident, rostitor. Sau, oricum, se pot trage concluzii in sensul acestei minunate fiintari care simte, gandeste, face si rosteste. Asta, totodata, imi aduce aminte de principiul indeterminarii: nu ai cum sa te pronunti in totalitatea parametrilor care pot descrie obiectiv „lucrul” pe care il analizezi, caci de fiecare data esti aservit unei perspective: ori vrei situarea particulei, ori vrei sa ii stii viteza.
    Ce vreau sa spun este ca trebuie renuntat la pretentia de obiectivitate (adica acea raceala gri, nepartinitoare care pretinde ca surprinde „realitatea” in parametrii ei neafectati de observator) cu atat mai mult cu cat este vorba de subiecte atat de „calde” precum: ce e aia fiinta, ce e aia constiinta?
    E bine, oricum, lucrul dvs cu astfel de probleme ma fac sa imi amintesc, recunosc, cu mare palcere, de facultate si de efervescenta de atunci.

  • Sunt de acord că istoria filosofiei poate fi parcursă, cu succes, în cheia discursului despre om (conștiința fiindu-i cumva integrată). Ba chiar am văzut câteva lucrări de filosofie a minții asumând astfel de începuturi (nu știu dacă este bine sau rău; de fapt, corect sau incorect epistemologic).

    Rămâne însă problema de accent. Adică (într-un discurs a la genunchiul boaștei), dacă este vorba despre o minte (sau cum se va fi numit în diverse perioade) care accede la ceea ce este (cu o formă de pasivitate în lecturarea ființei) ori de o conștiință ce se constituie drept punct de pornire al sensului ființei.

    Și nuanțările pot continua…

    Referitor la anii de facultate (pot fi interpretați în acest fel pentru amândoi) bănuiesc că sufăr de-o încremenire în proiect (Liiceanu), momentul lecturilor din Sein und Zeit fiind poate cel mai înalt nivel metafizic pentru mine.

Viorel Rotilă

În căutarea identității