„Ochiul intern al conştiinţei” (a cărui existenţă este negată de J. Searle[1]) poate fi un construct artificial al conştiinţei, având ca model percepţia externă.[2] Cert este că putem vorbi despre dependenţa dezvoltării lui de exerciţiul introspecţiei.[3] El ar fi, aşadar, un „mecanism” cu autoreglare, ale cărui performanţe se îmbunătăţesc direct proporţional cu durata (şi calitatea) folosirii. Nu cred că „ochiul intern al conștiinței” constituie „un organ” cu care omul se naşte, ci o posibilitate pe care o are fiecare dintre noi. Este drept, şi această posibilitate trebuie privită ca având variaţii individuale (putem sugera, spre exemplu, dependenţa lui de „cadrul personal”, gândind posibilitatea unei performanţe mai mari pe care o au persoanele introvertite în acest domeniu). În limbaj kantian putem spune că el este un a priori al conştiinţei, evidențiat însă abia odată cu activarea sa. Totodată, cred că el dă seama de una din dimensiunile calitative (dar şi cantitative, dacă poate fi vorba de aşa ceva) ale conştiinţei, contribuind în mod semnificativ la consistența ei.
„Ochiul intern al conștiinței” este abilitatea conștiinței de-a fi orientată asupra ei însăși, separat sau simultan cu orientarea ei către altceva. În manieră sartriană vorbim de cele două posibilități ale conștiinței: de-a fi conștiință thetică (pozițională) de ceva, fiind în mod simultan conștiință nothetică de sine, sau de-a fi doar conștiință thetică de sine (fiind conștiință nonthetică de „ceva-ul” care face posibilă vizarea, adică ființa[4]).
Cobaiul oricărei persoane care se ocupă de studiul conştiinţei îl constituie „propria conştiinţă”.[5] La limită, cred că orice teorie a conştiinţei este o teoretizare a propriei conştiinţe.
Cred că întrebarea privitoare la qualia poate fi rezumată în felul următor: despre cum este să fii contextul pe care-l constituie conştiinţa ta cu ocazia uneia sau alteia din percepţii sau experienţe. Altfel spus, evidențierea articulaţiilor structurii ce îndrăzneşte să spună „eu”, instituind odată cu asta un alt punct de vedere.
[1] Teodor Negru, Introducere în filosofia minții, Institutul European, Iași, 2008, p. 46.
[2] Ceea ce înseamnă că nu exclud posibilitatea existenței unei orientări genetice în acest sens, care ar explica un gen de ambivalență a intenționalității, respectiv orientarea către „exterior” pornind de la „propria interioritate” (a conștiinței), adică în funcție de ceva (cel mai adesea de la situația corpului).
[3] Exercițiul introspecției este unul de întărire a eului; ceea ce înseamnă că „ochiul intern al conștiinței” contribuie la conturarea și consistența „centrului”, a punctului de pornire care face posibilă orice vizare.
[4] Speculând metafizic am putea spune: adică de-a descoperi ființa ca necesară existenței conștiinței.
[5] Am lăsat între ghilimele formula propria conștiință pentru a exprima indecizia în ceea ce privește posibilitatea de-a considera drept propriu ceva care dă chiar sensul termenului propriu. Dintr-o altă direcție, cred că putem folosi cuvântul „propriu” doar întrucât cineva are conştiinţă, prezumţia de conştiinţă fiind nucleul în jurul căruia încercăm să organizăm (poate că mai corect spus ar fi căutăm) calităţile unei persoane.
(Foto: mirror eye by chhutkal 123, http://cihutka123.deviantart.com/art/mirror-eye-171443897)
