Faptul-de-a-fi-medic face parte din formele contemporane de sacrificiu. Însă, deoarece acest gen de sacrificiu nu se petrece dintr-o dată, în mari bătălii sau evenimente publice asupra cărora istoria ne-a învățat să fim atenți, ci de-a lungul unei vieți, zi de zi, ratăm atât prezența cât și semnificația unui astfel de sacrificiu. Suplimentar, faptul că medicul lucrează într-un sistem în care sacrificiul salariaților tinde să fie generalizat (a se vedea situația miilor de ore suplimentare neplătite ale asistenților medicali, supraîncărcarea cu sarcini de serviciu a tuturor salariaților etc.) tinde să situeze acest sacrificiu într-o zonă a firescului, anulându-i aspectul excepțional.
Medicii sunt oameni a căror viață de familie se orientează obligatoriu în funcție de viața profesională, preluându-i temporalitatea-i specifică, reușitele și eșecurile, eforturile, spaimele și bucuriile.
Imaginați-vă că timp de 30-40 de ani sunteți plecați de acasă 5 zile pe lună! Acesta este numărul mediu de gărzi efectuate de un medic într-o lună, 5. În 30 de ani se adună 1800 de zile de gardă, adică echivalentul a cca. 5 ani. Este vorba de 5 ani lucrați zi de zi timp de 24 de ore/zi (sau 7 ani raportat la programul normal de lucru). Dacă vom lua în considerare durata normală a vieții profesionale, ținând cont că gărzile încep odată cu rezidențiatul, utilizând aceeași medie ajungem la 6,5 ani de gărzi, adică de lucru 24 de ore. Se adaugă, evident, cele 7 ore/zi aferente programului normal de lucru și miile de ore de studiu, toate întregind dimensiunea sacrificiului personal. Evident că lucrurile tind să pălească în momentul în care lucrezi alături de asistente care ajung să facă cca. 3240 de ture de noapte într-o viață profesională (echivalentul a 8,8 ani lucrați zi de zi în ture de noapte sau 12,7 ani raportat la programul normal de lucru). În momentul în care faptul de-a lipsi din sânul familiei atâtea nopți, weekenduri și zile de sărbătoare nenumărate este împărtășit de toți ce cu care lucrezi, normalitatea tinde să capete alte contururi. Trebuie însă să observăm toate sacrificiile, fie și sub forma acestor statistici brute.
Medicina este profesia cu durata de inițiere cea mai mare și cu caznele cele mai complicate (e drept, unele sunt adăugate de proprii colegi). Până ajunge un medic „în pâine” trebuie să parcurgă o perioadă de inițiere de cca. 10-15 ani, caracterizată de ore de lucru peste durata normală a unui contract, dublate de studiul la domiciliul. După perioada de inițiere dacă medicul vrea să facă performanță trebuie să păstreze același regim de muncă și de studiu. Nu numai că orele de studiu nu-i sunt incluse în programul de muncă dar nici acesta din urmă nu-i este plătit în întregime.
Pentru un medic bun (și avem foarte mulți medici buni) un caz nu se încheie odată cu programul de lucru, el fiind luat cumva de medic acasă. Cu cât cazul este mai dificil și medicul mai dedicat cu atât el se inserează mai mult în afectivitatea și mentalul medicului, intrând efectiv în viața acestuia.
Sigur că nu toți medicii sunt nemaipomeniți. Ba chiar există și unii care dau rateuri, fapt care se înscrie în curba comportamentului oricărui grup demografic. Putem întâlni uneori medici cu comportamente nepotrivite față de cei cu care lucrează, față de pacienți și chiar față de propria profesie. Însă chiar și banalitatea profesională ascunde în spatele ei un efort mai mare decât efortul mediu din cea mai mare parte a profesiilor. Suplimentar, pe unii medici nu-i lăsăm noi, ca societate, să fie nemaipomeniți, forțându-i cumva către modalități de recunoaștere care pun în scenă comportamente nepotrivite.
Teoria culpei sistemului în determinarea majorității comportamentelor nepotrivite este una care încă nu are suficientă priză în analiza sistemului românesc de sănătate. Ea include presiunea societății pentru a fi într-un anume fel (când societatea nu recunoaște sacrificiul, cei care-l pun în practică tind să-și creeze propriile forme de recompensă), presiunea colegilor pentru a se încadra într-un anume mod de afirmare, toleranța celorlalți față de anumite comportamente, deficitul de proceduri, tendințele neo-feudale ce caracterizează pe alocuri sistemul, comportamentul unora dintre pacienți etc.
Indiferența opiniei publice față de acest tip de sacrificiu, dusă uneori până la totală nerecunoștință (cum altfel putem numi tendința de a pune în dezbaterea publică în special exemplele negative?), face parte și ea din presiunea sub care trebuie să lucreze medicii. Este aproape explicabilă o anumită deformare a comportamentului în momentul în care începi să observi că pacienții încep să te privească suspicios încă din momentul în care se prezintă la medic. Resentimentele a priori ale pacienților (induse și de imaginea negativă sub care tinde să fie așezat întregul corp medical în mass-media) blochează de multe ori comportamentul deontologic, contribuind și ele la presiunea sub care medicul trebuie să-și desfășoare activitatea.
Deficitul resurselor de investigație și tratament îngreunează în mod proporțional eforturile medicului, acesta lucrând cu spaima de a nu greși; erorile sunt de multe ori vizibile imediat și greu reparabile.
Scriu despre medicul normal, despre comportamentul deontologic, lăsând cititorii să aprecieze măsura și cazurile în care acesta se aplică. Este suficient însă să constatăm că normalitatea în domeniu presupune un efort uriaș, asimilabil cu sacrificiul.
