Nu de cititori am nevoie, ci de trăitori. O duzină de înjurături dublate de câteva interogații valorează mai mult decât o serie de laude ce aruncă în uitare zbuciumul necesar unei existențe.
La prima vedere scriitorul face parte din variantele inofensive ale umanității. Gândul la exemplare precum Marx, Matei, Sartre etc. ar trebui să ne facă mai atenți la ceea ce se pregătește în paginile unor cărți.
Scrisul îmi este o descărcare de (uneori și o desfătare cu) conținuturile pe care existența le așează în ochiurile sale. Jurnalul încearcă astfel să redea zona interstițială a propriei gândiri, tentând trecerea dincolo de aparența pe care forma exterioară tinde s-o creeze; este încercarea trecerii dincolo de poză.
Cineva mi-a reproșat lipsa de optimism pe care-o degajă rândurile mele. Dar ține de esența existenței a o continua în contextul atâtor perspective sumbre ce-i bântuie posibilii. Cioranian vorbind, important este a continua să exiști fiind conștient de nenumăratele umbre pe care orice fapt de-a fi le aduce cu sine. Este existența asumată, ce se constituie ca opoziție la existența furată de diversele modalități ale impersonalului se.
Cred ca pentru o persoana ca mine, faptul ca suntem mereu pusi fata in fata cu fragilitatea propriei fiinte, faptul ca nu ne putem opune inevitabilului sfarsit care ne angoaseaza si ne aminteste constant ca e acolo, in noi (prin intermediul limitelor pe care ni le impune propriul nostru corp), si pretutindeni in jurul nostru, e suficient pentru a ne determina sa cautam in orice lectura o doza de optimism. Lipsa lui in randurile dumneavoastra nu e neaparat un repros ci mai bine spus un regret adresat in fata unei anumite resemnari pe care am perceput-o citindu-va. Ceea ce mi-a lipsit cu adevarat poate, printre randurile citite, nu a fost optimismul in sensul lui tare, ci mai degraba sentimentul de revolta (chiar daca pentru unii revolta ar putea fi catalogata inutila).
Incerc să afirm o formă de împotrivire: continuarea existenței în ciuda nonsensului ei. Scrisul este forma de revoltă și de salvare.
Îndemnul la existență e acolo, în această formă de scormonire și efort de înțelegere a existenței.
În această situație revolta, în măsura în care există, e una cotidiană, pusă în scenă cu fiecare gest al existenței: exist deși pare fără sens. Evident, nu am talentul lui Cioran pentru a activa și o formă estetică de salvare.
Să schimbăm un moment sensul înlocuind sintagma „pesimism” cu cea de „realism”; conștientizarea pericolelor este pe jumătate depășirea lor.
Bănuiesc că nu am umorile necesare pentru a secreta doza de optimism a căre-i lipsă spui că ai simțit-o. Ipoteza e coerentă cu vârsta: tinerețea este vârsta iluziilor; un adult plin de optimism nejustificat este inadecvat vârstei sale. Poate diferitele formule chimice de optimism mai reușesc să modifice radical astfel de dispoziții.
Ce te-a făcut să crezi că este vorba de tine?
Oricum, rândurile tale sunt discret antinomice: dai o descriere sumbră a existenței, mai radicală decât mine, și afirmi necesitatea optimismului. Asta înseamnă că nu de optimism ar fi vorba, ci de o formă de „îmbătare” în fața existenței.
Cu referire la Existenta, dupa parerea mea, ea este asumata numai prin raportare la pesimism si optimism, prin trasarea unei cai de mijloc intre cele doua, cale ce se doreste o conciliere. Cel ce nu si le asuma pe amandoua este sortit decaderii.
@ Cristina Pestrea: ce te face să crezi că finitudinea (revelată inclusiv prin limitele spaţiale şi fizice ale corpului, dar nu numai) e, sau ar trebui să fie (nu înţeleg precis în ce direcţie mergi) o sursă de pesimism care, că aşa stau treburile în univers cu acţiunea şi reacţiunea, ne împinge (sau ar trebui să ne împingă) să căutăm o doză de optimism (fie în textele lecturate, fie într-o vacanţă pe Riviera Franceză, fie în pastile antidepresive, fie aiurea, nu contează).
Cel mai mare orgoliu pe care îl poţi avea este să realizezi că eşti finit (în fine, cel puţin aşa cum predică filosofiile existenţialiste), dar că finitudinea ta nu e aceeaşi ca a bolovanului. Omul finit este omul în derulare, un continuu work in progress…
@ Catalin Dima: poftim?