Caută
Avatarurile unei existențe
Despre dubla raportare la lume (sau despre „cele două dimensiuni ale lumii”)

Despre dubla raportare la lume (sau despre „cele două dimensiuni ale lumii”)

Conform lui A. Damasio, stimulii apți emoționali pot acționa pe căi paralele cu atenția, și, suplimentar, aceste canale de comunicare pot fi activate înainte ca atenția selectivă să se poată orienta asupra unuia sau altuia din stimulii[1] ce intră în registrul ei.[2]

Ideea existenței a două registre separate trimite la împărțirea lumii în două perspective diferite (de fapt, instituirea unei lumi ar putea fi chiar rezultatul combinării comunitare a celor două tipuri de raportări). Această dualitate presupune existența unor mecanisme separate de activare.[3] Ceea ce înseamnă că în cazul stimulilor care fac parte din registrul comun avem asupra fiecăruia din ei (și asupra complexului pe care-l alcătuiesc) două perspective diferite. Chiar și modalitatea lor de combinare în complexe de obiecte poate fi diferită.

Spre exemplu, în cazul perspectivei heideggeriene, putem vorbi în mod simultan de un complex ustensilic construit în mod rațional (discursiv sau semi-discursiv) și de o lume față de care reacționăm (sau a cărei receptare o modulăm) prin dispoziții afective. Aș spune însă că marea reușită a perspectivei ustensilice este dată de coincidența perspectivei raționale cu cea afectivă,[4] ambele contribuind la generarea sistemului-obiect numit lumea[5].



[1] Antonio Damasio, În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, p. 61.

[2] Prin asta sugerez că nu există o suprapunere totală între stimulii care pot orienta atenția și stimulii pe care activează emoțiile. Din această perspectivă aș miza mai curând pe un caracter mult mai înglobant al afectivității, ea având capacitatea poziționării față de mai toți stimulii care intră în orizontul senzațiilor. Diferența este foarte evidentă dacă ne raportăm la propriul corp, afectivitatea având în mod clar o priză mult mai puternică asupra evenimentelor interne. Însă această diferență se menține și în raportarea la ceea ce ne este exterior. Cred că înainte ca rațiunea să încerce încadrarea mediului în definiții liniștitoare, afectivitatea marchează valoric elementele din mediul extern, stabilizându-l, când este cazul, sub forma familiarului, al unei forme de „acasă” (a se vedea în acest sens dispozițiile de bine profund trăite în anumite medii; este suficient de vizibil modul în care cultura le marchează, perspectiva romantică asupra mediului fiind un exemplu concludent; formula ubi bene ibi patria este expresia unui tip de dispoziție afectivă, a unui „ideal afectiv”).

[3] Cel puțin în principiu, deoarece putem vorbi și de existența unor zone comune, ambele mecanisme putând folosi, spre exemplu, aceeași cale de receptare a semnalului, doar decodificarea/semnificarea lui fiind diferită.

[4] Considerând că orientarea fundamentală a afectivității este către supraviețuire și perpetuare.

[5] Lumea modernă ar fi, poate, un termen mult mai adecvat.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității