Putem vorbi, în contextul mentalității epocii și a influenței acesteia asupra studiului conștiinței, de o rezistență morală la o anumită înțelegere a conștiinței. Iau ca exemplu această teorie a proceselor paralele care stau la baza conștiinței, ele implicând credința în absența unei instanțe centrale de decizie[1] care să se ocupe de (să fundamenteze) libera voință. Dacă ne imaginăm că voința noastră depinde de foarte multe procese care sunt greu de controlat[2] riscăm să spulberăm posibilitatea moralei, sau cel puțin să corodăm justificările acesteia.
Poate că eul este o instanță născută din dorința de a pedepsi, ivită în orizontul nevoii de-a identifica ceva, o substanță (esență) a persoanei pentru a justifica orice pedeapsă; vina trebuie să aibă întotdeauna un fundament, pe cineva căruia să-i fie atribuită. Într-o teorie a conștiinței ce anume fundamentează culpa personală? Întrebarea este cu atât mai pertinentă cu cât obișnuim să vorbim de existența unei conștiințe morale.
Putem gândi existența unui domeniu moral al conștiinței, care este sursa orientărilor morale; în această perspectivă putem vorbi de justificarea pedepsei. Nu cred că este posibilă existența societății fără această modalitate de identificare a vinovăției; ceea ce nu mă împiedică să caut alte posibilități.
Gândind dintr-o perspectivă postmodernistă: cum ar arăta o societate în care nu există posibilitatea rostirii cuvântului eu!, unde ceea ce obișnuim să desemnăm drept substanța indivizilor este într-o continuă înfășurare-desfășurare, într-o perpetuă reconstrucție? Care ar fi chipul unei societăți în care am fi nevoiți să atribuim o vină unui mănunchi de procese, în bună măsură aleatorii, unui „loc” în care deciziile vinovate iau naștere într-un mod complex, la interferența mai multor procese? Acest„loc” este modul nostru de a gândi lucrurile, un mod marcat de viziuni spațiale ce ne determină continuu să găsim locuri.
O teorie de genul celei heideggeriene – a gândi ființa în contextul timpului – este dificil de aplicat în acest domeniu, justificând dorința de a folosi termeni stabilizanți. Cum ar arăta o viziune temporală a eului? Existențialismul, spre exemplu, încearcă să surprindă ceva din caracterul procesualist al eului, însă prezentând mai curând o modalitate de înșiruire a unei persoane, operând cu presupoziția persistenței unei identități de-a lungul tuturor proceselor ce compun existența, a unei instanțe căreia îi poate fi aplicată existența, a unei semnificații ce trebui s-o aibă acest concept. Vorbim de un a fi relativ identic în cazul existenței. Cum putem gândi însă o existență ce-și are substanța în temporalitate, într-o schimbare continuă, în care în momente diferite persoana poate lua decizii diferite?
[1] Cu mențiunea că nașterea deciziei la întrepătrunderea mai multor procese nu exclude o anumită formă de centralism.
[2] Orice decizie juridică are nevoie de a identifica un vinovat, operând greoi cu mulțimi de vinovați; dovadă dificultatea condamnării unui popor, spre exemplu.
(Imagine preluată de pe: http://www.getting-positive-karma-now.com/consciousness.html)
