La ora actuală societatea se confruntă, simultan, cu o semnificativă amenințare biologică (pandemia COVID-19) și cu dispunerea în două tabere diferite a cetățenilor în privința principalei soluții de luptă împotriva pandemiei propusă de oamenii de știință: vaccinarea. Riscurile pandemiei par astfel să fie amplificate de problemele generate de asimetria cognitivă și/sau de încredere în privința abordărilor bazate pe cunoașterea științifică. Am considerat că problema este suficient de importantă pentru o lungă meditație asupra ei, articolele pe tema relației dintre vaccinare și prostie redând câteva dintre idei. Aceste rânduri sunt destinate în special încercării de-a evidenția câteva aspecte ce riscă să scape dezbaterilor cotidiene pe această temă. Deși sunt sigur că dorința de-a atinge cât mai multe perspective determină, pe rând, reacții de opoziție ba în rândul susținătorilor vaccinării, ba în adepții teoriei conspirației (cu precădere în cazul acestora din urmă), nu mă pot abține de la a le aminti. Aș putea invoca în sprijinul meu condițiile specifice onestității intelectuale. Însă, această formulare este mult prea pretențioasă, în discuție fiind de fapt dorința mea de-a înțelege ce se întâmplă, cine are dreptate[1], cum ajunge fiecare persoană la convingerile specifice fiecăreia dintre tabere etc. Cred că o altă precauție are un nivel mai ridicat de relevanță: înainte de a critica trebuie să înțelegem.
Cetățenii care nu respectă recomandările autorităților sunt în situația de viciu epistemic?
În privința vaccinării există riscul de a considera orice persoană care nu se conformează deciziilor oficiale că fiind în situația de viciu epistemic. Chiar dacă problema injustiției epistemice lasă să se vadă influența corectitudinii politice asupra cunoașterii, ea poate oferi câteva concepte utile unei analize adecvate a situației. Cu alte cuvinte, dincolo de doza de ideologie, injustiția epistemică ar putea să ne ofere o formă de protecție împotriva erorilor autorităților. Spre exemplu, acceptarea etichetei de viciu epistemic pentru toate abaterile de la pozițiile autorităților ne-ar face să ratăm existența unor recomandări eronate date de autorități pe perioada acestei pandemii (neîncrederea în eficiența măștilor, accentul mult prea mare pe dezinfectarea suprafețelor, hidroxiclorochina – sunt doar câteva dintre exemple). Relevanța recomandărilor oficiale în această pandemie nu ține atât de nivelul ierarhic al deciziei cât de coerența deciziei cu nivelul dovezilor existente.
Întorcându-mă la problema vaccinării, consider că dovezile științifice în privința eficienței vaccinării sunt suficient de concludente pentru a sprijini științific deciziile autorităților. Doar că relevanța lor nu este universală, existând o zonă de neclaritate în privința vaccinării celor care au trecut deja prin infecția cu SARS-CoV-2. În măsura în care nu putem exclude posibilitatea ivirii unor dovezi privind existența unui nivel de imunitate relevant oferit de infectare[2], comparativ cu cel generat de vaccinare, insistența autorităților pentru vaccinarea celor care au trecut deja printr-un episod de infecție se poate dovedi exagerată.
În acest punct merită reținute două aspecte care pot contribui la una sau alta dintre strategiile autorităților:
- Încă nu există o referință unanim acceptată în privința standardelor de dovedire a tuturor cazurilor de trecere prin infecția SARS-CoV-2. Multe state aleg să parieze pe certitudinea (a se citi nivelul rezonabil de certificare) oferită de un test pozitiv SARS-CoV-2, adică pe constatarea existenței infecției. După cum puteți intui, această abordare ratează mulțimea cetățenilor nedepistați (forme asimptomatice; absența testării etc.). Principala cauză este nivelul ridicat de incertitudine al altor forme de dovadă, în discuție fiind în special dozarea de anticorpi.[3]
- Există câteva dovezi că soluția trecut prin infecție + vaccinat oferă un nivel mai ridicat de imunitate decât fiecare dintre cele două variante luate separat.[4]
În consecință, autoritățile au decis să aplice o regulă de tipul: mai bine să vaccinezi o persoană ce are deja imunitate în urma infecției decât să ratezi una care nu are imunitate. Din perspectiva interesului general pare o decizie corectă raportat la nivelul de incertitudine. La nivel individual lucrurile pot sta însă diferit.
Titlul acestei secțiuni poate suporta o reformulare: cetățenii sunt datori să înțeleagă dovezile științifice? Așteptările privind îndeplinirea standardelor gândirii științifice din partea tuturor cetățenilor sunt firești? Nu cumva pentru mulți cetățeni credibilitatea narațiunilor oficiale (trecute prin filtrul gândirii științifice) este mai importantă decât prezentarea datelor științifice? Ce ar trebui să constituie subiectul judecăților noastre: nivelul cunoașterii indivizilor sau gradul de reușită al autorităților? Accentul pus pe ultimul criteriu aduce cu sine riscul reușitei cu orice preț, adică al vaccinării obligatorii.
Accesibilitatea cognitivă
Accesibilitatea și nivelul de dificultate al înțelegerii informațiilor constituie în unele cazuri un factor important în determinarea ezitării vaccinale. Cetățenii obișnuiți cu informațiile ușor de înțeles specifice medicinei complementare sau alternative (CAM) ori (înțelegerii cotidiene a) religiei tind să devină reticenți în fața unor explicații funcționale pe care nu le înțeleg. Necesitatea epistemică a existenței si dezvoltării limbajelor de specialitate (eventual dublată de niscaiva inabilități de comunicare) tinde să se întoarcă împotriva scopului acțiunii în astfel de cazuri. Limitele posibilității de înțelegere generează necesitatea utilizării soluțiilor adiționale de determinare a comportamentului dezirabil.
Despre modele de analiză a riscurilor
Putem reține astfel că, în cadrul deciziei vaccinale, pariul individual nu este poziționat identic cu cel social, contând diferența dintre siguranța generală a vaccinului și cea individuală. Chiar dacă incidența riscurilor este mai mică din punct de vedere statistic în cazul vaccinării decât în cel al infectării, puținătatea informațiilor privind situațiile în care survin aceste riscuri schimbă percepția probabilității lor la nivel individual. Nefiind vorba de o distribuție aleatorie a riscurilor, ci de o corelație a lor cu anumite variabile biologice pe-existente, dorința cetățenilor de a ști dacă în cazul lor vaccinul este sigur este una justificată, complicând totodată tabloul percepției riscurilor și necesității dovezilor. Fiecare cetățean ar vrea să știe dacă nu cumva riscurile asociate vaccinului sunt de fapt mai mari în cazul lui decât cele aferente infecției.
Riscurile vaccinării nu afectează exact aceleași persoane care sunt la risc din cauza infecției. Ceea ce înseamnă că, în mod abstract, vaccinarea aduce cu sine niște riscuri (și) pentru persoane care nu sunt la risc din perspectiva infecției. Distribuția necunoscutului pare să fie asimetrică. (Trebuie să reținem însă că setul de riscuri adiționale derivate din blocarea spitalelor cântărește semnificativ în favoarea vaccinării.
Din punctul de vedere al acțiunii ce generează imunitatea și riscurile aferente ei, pentru cetățeanul care trebuie să decidă vaccinul este ceva ce se întâmplă sigur (dacă decidă să facă asta), în timp ce infectarea cu SARS-CoV-2 este probabilă. Ceea ce-l determină să considere că decizia vaccinală aduce cu sine siguranța riscurilor aferente vaccinului, fiind incerte riscurile aferente infectării (acestea sunt afectate de două tipuri de incertitudine: probabilitatea de a se infecta și probabilitatea de a face o formă gravă a bolii atunci când se infectează).
Expunerea la hazardul infectării este percepută diferit față de expunerea la riscurile vaccinării. Prima pare să fie mai aproape de destin în timp ce expunerea la artefactele numite vaccin pare să implice într-o mai mare măsură responsabilitatea față de propria decizie.
Ezitarea vaccinală pare să fie o poziționare cognitivă greșită doar dintr-o perspectivă probabilistică. Diferența dintre cele două tipuri de poziționări față de vaccinare poate fi evidențiată ca o diferență de procente (Articolul The Safety of COVID-19 Vaccinations—We Should Rethink the Policy[5], retras, explora tocmai aceasta diferență – chiar dacă pe calcule greșite).
Decizia privind vaccinarea este îngreunată de încărcarea nefirească cu responsabilitatea asumării unilaterale a riscurilor. Deși existența riscurilor este recunoscută în mod oficial, lipsesc însă mecanismele de protecție în cazul survenirii acestora, aceasta fiind una dintre asimetriile vaccinării.
Dovezile anecdotice au o greutate epistemică diferită
Cetățeanului care nu are acces la raționamentele și dovezile științifice îi rămân la îndemână informațiile oferite de experiența personală. Atunci când un cetățean deduce că riscul bolii grave este mic în cazul lui pe baza exemplelor de persoane infectate care nu au făcut o formă gravă a bolii el se află într-o poziție epistemică mai slabă decât atunci când utilizează ca referință situația rudelor sale (cu care împărtășește o parte din variabilitatea reacțiilor în funcție de terenul genetic) sau a prietenilor săi (cu care împărtășește o serie de predispoziții specifice celor transmisibile în rețea). Evaluările oficiale se desfășoară la primul nivel, în timp ce estimările individuale au șansa accesării celui de-al doilea nivel. Putem observa de aici că unii indivizi s-ar putea afla într-o poziție cognitivă mai bună (raportat la informațiile disponibile în mediul socio-familial) decât autoritățile.[6]
Riscurile derivate din absența consecințelor unor riscuri
Nivelul de siguranță a individului creat de multiplele mecanisme și proceduri sociale îi afectează acestuia posibilitatea de percepție a riscului, generându-i un nivel de inadaptare. Protecția împotriva consecințelor propriilor erori anulează efectul de feedback necesar verificării cunoașterii: din faptul că deciziile luate în alte cazuri în baza unor algoritmi similari (ex. teoria conspirației) nu au generat consecințe negative cetățenii deduc că acel algoritm este corect. Absența efectelor generează iluzia că poziția lor cognitivă este corectă (la limită, că toate pozițiile sunt egal îndreptățite cognitiv). Unul dintre riscuri îl reprezintă o infantilizare a societății, care trebuie compensată de ceva sau căreia trebuie să-i suferim efectele negative. O soluție pentru viitor pare s-o constituie speranța că evoluția inteligenței (artificiale) va compensa abaterea de la regulile evoluționiste. Deocamdată, unii cetățeni ajung să sufere consecințele deciziilor luate în privința vaccinării. Mai trist este că și alți cetățeni riscă să suporte aceste consecințe.
Ambiguitățile privind clasa de apartenență a problemei
Se dau două rele: consecințele refuzului vaccinării si consecințele sociale ale blamului asupra celor care refuza vaccinarea. Care dintre ele este mai grav? Răspunsul la această întrebare poate fi un ghid util al politicilor publice adecvate.
Vaccinarea este o problemă strict medicală? A devenit ea o problemă morală, afectând valorile individuale sau comunitare? Este o problemă politică?
Chiar dacă nu pot exclude o doză de risc față de posibile viitoare efecte negative ale vaccinării (deși aceasta are probabilitate foarte mică, ea nu este 0), în cauză cred că este într-o bună măsură o formă a temerii față de nou, prezentă în toate perioadele marcate de modificări fundamentale. Opoziția față de vaccinare trebuie privită și din perspectiva manifestării tradiționalismului, adică a rezistenței față de schimbare. Afectarea dimensiunii morale a societății este evidentă, în sine vaccinarea (mai ales în cazul variantelor ARNm) făcând parte din tipul de strategii specifice progresismului, care forțează viziunile tradiționaliste la adaptări și poziționări. Soluțiile utilizate până acum pentru a împăca disonanțele cognitive par să nu mai fie suficiente.
Transhumanismul
Spuneam că o parte a rezistenței împotriva vaccinării o constituie apărarea valorilor tradiționale. Transhumanismul constituie o perspectivă relevantă de meditație asupra vaccinului (în special a celui ARN). Putem observa deja că naturalei treceri prin boală (imunitatea dobândită în urma infecției) îi este opusă formula imunității mult mai eficiente dobândită prin vaccinare. Suntem în zona unei îmbunătățiri a umanului menită să ne crească nivelul de protecție în fața unui virus (pe care unii îl suspectează ca fiind parte din aceeași aventură a intervenției umanului în natural).
Noile tehnologii sunt deja aici, fiindu-ne greu să le estimăm efectele. Deoarece viteza schimbărilor este în creștere, vom avea din ce în ce mai puțin timp pentru verificarea impactului pe termen lung.
Să ne imaginam că în locul vaccinului în discuție ar fi o intervenție pentru creșterea coeficientului de inteligență. Credeți că ar fi convenabil să vă situați în tabăra tradiționaliștilor în timp ce o parte a omenirii va adera la aceste îmbunătățiri?
Free rider
O parte a strategiei (implicite sau explicite) a unora dintre cetățenii aflați în situația de ezitare vaccinală are la baza o abordare de tip free rider: încearcă să profite de imunitatea de turmă generată de vaccinarea altora, fără a asuma riscurile vaccinării. Dacă privim lucrurile din această perspectivă ne putem întreba: aceasta este singura situație în care tolerăm astfel de comportamente? Nu cumva analiza cauzalității trebuie să includă toate cazurile de acest tip care au pregătit cumva terenul pentru situația actuală? Ezitarea vaccinală face parte dintr-o clasa de comportamente pre-existente în societate, „ocolirea obligațiilor fiscale” („ezitarea fiscală”) fiind unul dintre exemple. Cele două tipuri de comportamente sunt comparabile din perspectiva efectelor sociale.[7]
Medicina complementară sau alternativă (CAM)
Problema perceperii dovezilor și a aderenței la medicina bazată pe dovezi trebuie privită dintr-o perspectivă mai largă. Spre exemplu, recursul la medicina complementară sau alternativă (CAM) este una dintre variabilele care corelează semnificativ cu ezitarea vaccinală. Unii autori au interpretat corelația din perspectiva cauzalității în timp ce alții au încercat să identifice o cauza comună. Unii dintre cetățenii care ezită în privința vaccinării fac parte dintre contribuitorii la marea afacere a suplimentelor alimentare sau a altor chipuri specifice medicinei alternative. Chiar daca epidemiologic exista o diferență semnificativă între cele două situații (vaccinare si medicina alternativă), diferențele epistemice nu sunt chiar atât de mari, numitorul comun fiind o anumită formă de „insensibilitate” față de dovezi.
Antivacciniștii invocă problema „Big Pharma”, ratând însă imensa cifră de afaceri făcut pe seama CAM[8]. Lipsa dovezilor și reacția cetățenilor în fața acestei lipse este trăsătura comună cu antivaccinistii.
Teama de riscurile asociate efectelor adverse funcționează în favoarea CAM: din moment ce intervențiile alternative au foarte puține efecte terapeutice, în mod previzibil ele vor avea și puține efecte adverse. În mod subtil în astfel de cazuri decizia privind selecția efectelor terapeutice dorite se transformă în decizie privind evitarea unor efecte adverse, persoanele în cauză ratând substituția pe care au realizat-o. Aversiunea față de risc pare să-și spună aici cuvântul, evaluarea riscurilor asociate intervenției beneficiind de o greutate cognitivă mai mare decât riscurile asociate lipsei de eficiență terapeutică. Problema este complicată de distorsiunile specifice gândirii etice de tipul „dilemei tramvaiul”, care favorizează inacțiunea/non-intervenția din perspectiva responsabilității în condiții de efecte egale. Cumva „dacă nu mă vaccinez și greșesc” este perceput ca fiind mai favorabil decât „dacă mă vaccinez și intervin efectele secundare”.
Efectele inacțiunii (înțelegând acțiunea ca intervenție a medicinei occidentale) au o valoare cognitivă mai mare în cazul CAM, indicând ceea ce aceasta nu reușește. Cumva ele pot fi înțelese ca efecte adverse dacă le privim din perspectiva întârzierilor generate de încrederea în ele.
(Va urma)
________________________________________________________________
[1] Dacă mă judecați după fapte, reținând faptul că sunt vaccinat, atunci ați putea considera că știți deja de partea cui consider a fi dreptatea. S-ar putea însă să-mi atașați mai multă convingere în decizia vaccinală decât este cazul. În speță este relevant faptul că m-am vaccinat cu un alt vaccin decât mi-aș fi dorit (nu am avut acces în cel mai scurt timp la cel dorit; am decis că „orice vaccin este mai bun decât nici un vaccin”), că „se pare” că m-am infectat la scurt tip după prima doză de vaccin, că am ales să fac și cea de-a două doză deși dovezile științifice nu erau clare etc. Nu este vorba despre vreo formă de eroism, de o situație excepțională sau alte asemenea, ci de unul dintre milioanele de exemple de decizii luate în condiții reale, ce asumă doze de necunoscut (față de care se poziționează prin strategii specifice), de ambiguitate și alegerea dintre diferitele tipuri de riscuri. Or, exact acesta este scopul rândurilor pe această temă: medierea unei înțelegeri a multiplelor condiții și variabile de care trebuie ținut cont atunci când discutăm despre ezitarea vaccinală și decizia pe această temă. Ultra-simplificările specifice radicalilor din fiecare tabără amplifică problema în loc să ofere soluții pentru rezolvarea ei.
[2] Un capăt de dovadă poate fi regăsit în articolul Having SARS-CoV-2 once confers much greater immunity than a vaccine—but vaccination remains vital, care prezintă de fapt rezultatele studiului Comparing SARS-CoV-2 natural immunity to vaccine-induced immunity: reinfections versus breakthrough infections. Merită remarcat faptul că studiul în discuție a fost publicat pe www.medrxiv.org fără a trece (încă) prin filtrul evaluărilor colegiale (nu a fost încă supus unei verificări metodologice din partea unor membri ai comunității științifice) și, suplimentar, descoperirile sale necesită să fie confirmate și de alte studii. În același timp este bine să reținem că problema se confruntă cu riscurile unei asimetrii: studiile privind imunitatea oferită de vaccinare tind să fie mult mai multe decât cele privind imunitatea dobândită în urma infectării. Se întâmplă așa din cauza „asimetriei bioetice”: (dincolo de dezechilibrul generat de interesele companiilor producătoare stă faptul că) vaccinul reprezintă o intervenție activă (bazată pe un artefact) în zona umanului în timp ce infectarea este percepută ca stând sub semnul hazardului.
[3] Poate fi remarcat că utilizarea dozării anticorpilor care referință pentru existența imunității ridică și alte probleme: dincolo de faptul că pare să nu fie singurul indiciu al existenței imunității, utilizarea dozării anticorpilor ca referință ar putea avea impact și asupra cetățenilor vaccinați, titrul de anticorpi putând înregistrare valori variabile între diferitele persoane vaccinate (evident, situația este identică și în cazul vaccinării).
[4] Și aici sunt necesare câteva mențiuni: într-o analiză comparativă putem constata că numărul subiecților aflați în această situație nu este unul foarte mare, chiar dacă vom cumula mai multe studii; nu este încă clar dacă vaccinarea celor care au trecut anterior prin infecție este însoțită de o modificare a riscurilor aferente vaccinării.
[5] Harald Walach, Rainer J. Klement and Wouter Aukema, The Safety of COVID-19 Vaccinations—We Should Rethink the Policy, Vaccines 2021, 9(7), 693; https://doi.org/10.3390/vaccines9070693, https://www.mdpi.com/2076-393X/9/7/693/htm?fbclid=IwAR2GBbmF6czhwjVHpmBfEFkXK089ApQoG0poGPvWxRlvjo0MPf0PO7O7vIw pentru a evita orice dubiu precizez că acest articol a fost retras după publicare deoarece nu respecta criteriile științifice. Îl utilizez aici ca indiciu pentru o tendință de-a utiliza și interpreta datele.
[6] Nu putem deduce însă de aici că toate aceste persoane pot utiliza în mod adecvat aceste informații, esențială fiind indicarea acestei variabile.
[7] Precizez că sunt victima unei forme de „distorsiune a interpretărilor morale”, considerând problematică aprecierea la adresa persoanelor care se implică în construcția unor așezăminte sociale dar ratează plata obligațiilor fiscale la nivelul corespunzător. Din punct de vedere personal cred că acesta este varianta de dreapta a formulei de apreciere populară: „A furat dar a și făcut!”.
[8] Katie Attwell, Paul R. Ward, Samantha B. Meyer, Philippa J. Rokkas, Julie Leask, “Do-it-yourself”: Vaccine rejection and complementary and alternative medicine (CAM), Social Science & Medicine, Volume 196, 2018, Pages 106-114, ISSN 0277-9536
(Imagine – Hanna Barczyk; preluată de pe https://www.npr.org/sections/goatsandsoda/2021/05/07/994734269/coronavirus-faq-am-i-legally-and-ethically-bound-to-say-if-i-got-a-covid-vaccine )
