Varianta in extenso a titlului este următoarea: Pot fi considerați proști cei care nu se vaccinează sau cei care se vaccinează? Subtitlul: Este adecvată utilizarea prostiei ca evaluator al atitudinii față de vaccin?
O altă declarație de poziție
Scopul interogațiilor pe tema relației dintre decizia vaccinală și prostie îl constituie dorința de-a evita recursul la o modalitate de abordare ce tinde să separe cetățenii în două tabere radicale, vaccinații și ne-vaccinații/ativacciniștii. Principala soluție la care apelez pentru a atinge acest scop o constituie evidențierea multitudinii variabilelor ce trebuie luate în considerare în contextul unei doze semnificative de necunoscut. Nivelul de complexitate a situației este suficient de mare pentru a împiedica abordări dihotomice radicale.
Acest tip de abordare are drept principal risc relativizarea, deseori nefiind clară soluția ce trebuie selectată. Pentru a evita acest tip de risc, ce generează imposibilitatea distincției între valabilitatea diferitelor soluții, reiau în mod constat un set de declarații de poziții, pe diferite tonuri. Sunt adeptul medicinii bazate pe dovezi. Deși conștientizez limitele acestei abordări (inclusiv cele privind riscul confuzilor de tipul: absența dovezilor este același lucru cu dovada absenței), consider că aceasta este cea mai bună poziționare cognitivă accesibilă omenirii până în acest moment. Medicina bazată pe dovezi are și alte vicii, unul dintre ele fiind puternica influență exercitată asupra ei de interesele materiale. Raportat la tema acestor rânduri, vaccinarea, este suficient să observăm că numărul studiilor privind imunitatea cetățenilor vaccinați este cu mult mai mare decât al celor pe tema imunității cetățenilor care au trecut prin boală pentru a înțelege că o astfel de asimetrie poate aluneca în zona viciilor medicinii bazate pe dovezi. Constatarea acestor probleme nu trebuie privită însă ca un argument împotriva medicinei bazate pe dovezi deoarece alternativele sunt cu mult mai sărace din perspectiva cunoașterii. Cu alte cuvinte, atunci când critic probleme evidente ale abordărilor bazate pe dovezi nu trebuie să înțelegeți că susțin renunțarea la acest tip de demers, ci că aduc argumente pentru corectarea lui. Discuțiile se poartă în interiorul strategiilor de acțiune bazate pe dovezi, adică al celor care utilizează cunoașterea științifică.
Am ales să asociez aceste interogații cu cele privitoare la prostie deoarece prostia este în această perioadă „elefantul din cameră”: aproape fiecare cetățean îi subînțelege prezența însă nimeni nu dorește să o rostească pentru a o transforma într-o temă de dezbatere. Tendința adepților vaccinării de a-i considera proști pe cei care nu se vaccinează și a oponenților vaccinării de a-i considera proști pe cei care se vaccinează aduce cu sine un risc semnificativ pentru societate, derivat dintr-o înțelegere insuficientă a situației. Este suficient să constatăm că cetățenii nu se dispun de fapt, pe tema vaccinării, în două tabere, ci în trei (adăugându-se tabăra indecișilor, adică a ezitanților vaccinali), pentru a observa riscurile pe care utilizarea inadecvată a acestui sistem de etichetare reciprocă le determină. Nu cred că cetățenii care se vaccinează sau cei care nu se vaccinează sunt proști. Chiar dacă sunt convins că adepții mișcării antivaccin sunt într-o gravă eroare din punctul de vedere al cunoașterii științifice, această eroare având riscuri semnificative la adresa sănătății individuale și, mai ales, a celei publice, nu cred că în discuție este o formă de prostie, fiind necesare alte tipuri de abordări din zona teoriei cunoașterii pentru a înțelege de ce se ajunge la o astfel situație. A-i considera proști constituie o simplificare a situației ce acoperă soluțiile posibile pentru rezolvarea problemei.
Despre rolul societății în cunoaștere
În ce măsură este corect să vorbim despre injustiție epistemică? Evident, am în vedere o abordare ce ia în considerare alte criterii decât cele specifice corectitudinii politice.[1] În analiza acestei probleme ne menținem în sfera interesului social și al cunoașterii (care tinde să fie același lucru în cea mai mare măsură).
Raționalitatea ecologică sugerează că standardele de judecată trebuie raportate la specificul mediului și la informațiilor existente în acel mediu. Nu putem exclude posibilitatea ca unele persoane din cele aflate în situația ezitării vaccinale să ia de fapt cele mai bune decizii în condițiile date. De asemenea, nu putem exclude posibilitatea unor presiuni specifice din partea mediului și al rețelelor de apartenență, care să aducă riscuri la adresa integrării în cazul unor decizii diferite de cele ale grupului. Presiunea exercitată de comunitate[2] în favoarea asemănărilor ar putea fi chiar mai ridicată în cazul vaccinării dacă ea alunecă în zona comportamentelor simbolice, definitorie pentru indicarea asemănărilor sau a deosebirilor. Într-o astfel de variantă alături de riscurile specifice absenței vaccinării (a căror percepție este mediată/distorsionată de mentalitățile specifice grupului) trebuie să adăugăm riscurile asociate respingerii. Astfel de cumulări ale riscurilor schimbă în mod semnificativ criteriile de judecată ale deciziilor.
Câteva exemple de presiune a unor modele sociale:
- „Decide de unul singur/cu propria ta minte!” – aduce cu sine un implicit al diferențierii de ceilalți. Comportamentele specifice ezitării vaccinale sunt diferite de cele ale complianței vaccinale.
- Presiunea subiectivității ca diferență.
- Hiperbolizarea expertizei individuale – diminuarea importanței acordată experților în favoarea competențelor individuale.
- Efecte secundare ale exagerărilor specifice corectitudinii politice – presiunile specifice anulării feedbackul negativ în cazul deciziilor greșite. Absența pielii în joc îndepărtează indivizii de consecințele acțiunilor acestora, generând o indistincție a efectelor deciziilor individuale.
- Multiplele sisteme de protecție generează exagerarea încrederii în capacitatea proprie de decizie.
Un exemplu: diminuarea încrederii în experți
A gândi fiecare pentru sine este o virtute cultivată începând cu iluminismul[3]. Prin aspectul ei de masă vaccinarea intră în contradicție cu acest imperativ existențial, părând că suspendă libertatea deciziei individuale. Din faptul că pentru unii dintre noi deciziile trebuie adaptate la context, epidemiologia ținând de un domeniu al existenței în care reușita depinde de posibilitatea unor decizii și comportamente colective, nu putem deduce că aceasta este o falsă problema pentru persoanele aflate într-o astfel de poziționare cognitivă. Problema este accentuată de tendința de transformare a vaccinării într-un simbol politic, ea generând reacții pe măsură, cea mai importantă fiind suprapunerea opoziției politice pe cea a rezistenței împotriva vaccinării. Cu fiecare politican aflat la putere și implicat în campania de vaccinare crește riscul unor asemenea atitudini, principala cauză fiind camuflarea faptului că acesta este un domeniu în care decizia experților are o greutate epistemică mult mai mare decât deciziile individuale. După cum arătam și în altă parte, recursul la armată tinde să împingă lucrurile în direcția activării altor forme de neîncredere.
Practicile cognitive comunitare
Rețelele sociale comunitare funcționează diferit față de cele academice[4]: primele sunt centrate pe activitățile de tip suport și întărire, considerând că practicile comunicative ale celor din urmă par să țină mai curând de zona dușmăniei. Abordările de tipul gândirii critice, bazate pe sarcina probei și recursul la dovezi, sunt situate la mare distanță de complexitatea raportările din spațiul comunitar cotidian.
Modelele cognitive
Orice comunitate trebuie înțeleasă și din perspectiva rezervei de modele cognitive pe care le pune la îndemâna membrilor ei, ușurându-le astfel existența. Modelele cognitive contribuie la rezolvarea problemelor cotidiene sau la poziționările în fața necunoscutului pe care trebuie să le adopte membrii comunității.
Recursul la modele cognitive comunitare satisface diferite necesități:
- Existența unor referințe pentru verificarea propriilor decizii.
- Canalele de exprimare a soluțiilor propuse de experți sau utilizate de liderii comunității.
- Constituie una dintre zonele de referință privind verificarea încadrării în practicile comunitare (dovada că o persoană face parte dintre noi, nu din categoria străinului).
- Construcția unor soluții la îndemână care satisfac scopuri de economie cognitivă sau de dificultate cognitivă, în condițiile variații nivelului de accesibilitate cognitivă a problemei și a soluției.
În loc de concluzie
Una dintre preocupările acestor rânduri poate fi rezumată de următoarea întrebare: Cât de mare este riscul că forțarea vaccinării (obligativitatea ei fiind exemplul standard) să afecteze ceva din structura încrederii sociale? Las întrebarea deschisă, oferind deocamdată doar un răspuns oblic: ezitarea vaccinală se dezvoltă în bună măsură pe fondul disoluției unor structuri de încredere, încrederea în experți fiind unul dintre exemple. Înțelegerea poate fi mult mai eficientă decât forțarea. Doar că determinarea înțelegerii este ușor de formulat și foarte greu de atins. Nivelul ridicat de complexitate al situației crește gradul dificultății. Trebuie să ne ferim de idealizări: nu este clar dacă lucrurile au stat altădată mai bine. Adică, nu este suficient de clar cât de prost stăm acum.
(Va urma)
___________________________________
[1] Un lucru destul de dificil în noul context. Percepția dificultății are la bază o observație anecdotică privind numărul de articole publicate de revista Nature pe teme ce ține de corectitudinea politică, cazurile în care unii profesori sau cercetători și-au pierdut posturile din alte motive decât cele privitoare la capacitățile lor profesionale.
[2] Dacă putem observa existența situațiilor în care presiunea comunității determină gesturi sinucigașe sau atacuri teroriste atunci putem înțelege că în unele cazuri ea joacă un rol suficient de important pentru a putea interveni în ecuația deciziei vaccinale.)
[3] Quassim Cassam, MISUNDERSTANDING, 12.
[4] Katie Attwell, Paul R. Ward, Samantha B. Meyer, Philippa J. Rokkas, Julie Leask, “Do-it-yourself”: Vaccine rejection and complementary and alternative medicine (CAM), Social Science & Medicine, Volume 196, 2018, Pages 106-114, ISSN 0277-9536,
