Dacă starea de fericire face parte din lumea sentimentelor (constituind un pol de orientare pentru ele) iar sentimentele constituie o formă de reflectare în plan mintal a homeostaziei, atunci fericirea este dependentă de gradul de armonie pe care reușim să-l obținem din partea propriului corp, de măsura în care găsim soluțiile oportune pentru a-l aduce la modalități optime de-a fi. Ceea ce ar justifica parțial formula „fericirea trece prin stomac”, condiționată însă de găsirea măsurii, adică a nivelului optim de funcționare.
Dacă admitem formula hărților cerebrale implicate în monitorizarea stărilor corporale, acestea fiind de fapt constituite prin cooperarea mai multor regiuni, atunci descoperim ca esențiale pentru procesul nașterii sentimentelor (și poate chiar al gândirii) conectarea între ele a diferitelor regiuni cerebrale specializate în monitorizarea unor funcții corporale, aceasta deschizând posibilitatea de perceperii ca un întreg, deci a unității, adică a eului ca pol central de alocare a diferitelor valori afective. În ordine evoluționistă am putea considera că acesta este saltul esențial care a deschis posibilitatea gândirii.
Emoțiile reprezintă prima mare sinteză a ceea ce oferă domeniul reflexelor și apărărilor homeostatice, constituind astfel prima treaptă a evoluției către umanitate.[1] Lumea lor constituie o formă de integrare și interpretare superioară care a deschis calea adaptărilor complexe la mediu. Evoluția este completă (raportat la stadiul actual) în momentul în care rațiunea (în bună măsură un produs al emoțiilor) reușește să aducă cu sine posibilitatea schimbării mediului, deschizând epoca inversării eforturilor de adaptare: de la adaptarea la mediu se trece la adaptarea mediului la om.[2] Simultan cu rațiunea (și contribuind la dezvoltarea ei) iau naștere sentimentele, ca forme de conștientizare a propriilor emoții și circuite speciale de donare a valorii. „Aventura rațiunii”[3] (vizibilă mai ales sub forma Istorie) este însă ponderată în toată această perioadă de dimensiunea afectivă care se constituie odată cu ea.
Sentimentul constituie o formă de a vedea ce ne spune propriul corp în legătură cu o anumită situație. Este astfel un apel la ceea ne poate spune experiența mulților ani de supraviețuire și evoluție, încercând să decidem[4] cea mai bună strategie de acțiune.
[1] La ora actuală dimensiunea afectivă este cea care ține balanța umanului, valorile și deciziile depinzând în mod esențial de lumea sentimentelor. De observat în acest sens faptul că omul fără sentimente constituie, în variate forme de prezentare, unul din coșmarurile modernității.
[2] Acest sens esențial fiind împlinit de modernitate.
[3] Care este posibil să fi demarat cu cca. 50.000 de ani în urmă.
[4] Deseori fără a înțelege, conștientizarea propriilor emoții (care este exact modul de naștere al sentimentelor) survenind ulterior în ordinea evoluției.
