Într-o noapte bântuită de insomnie am început să citesc cartea colegului Laurențiu Staicu: Trei istorii metafizice pentru insomniaci. Nu-mi dau seama dacă este un accident ori căutam inconștient un remediu, titlul cărții sugerându-mi posibilitatea unei terapii. În mod cert speram ca plăcuta oboseală generată de lectura unui text acceptabil să mă întoarcă la normalitatea somnului nocturn.
Cumva m-am păcălit, însă în sensul unui accident fericit: am descoperit un discurs filosofic ce m-a captivat prin naturalețea lui, alungându-mi categoric somnul. Am găsit unul din chipurile întoarcerii la naturalețea filosofiei, la modul ei cotidian de-a fi.
Cineva care s-ar raporta la niscaiva criterii academice ar putea obiecta față de aceste aprecieri, identificând criterii pentru o critică a cărții. Bănuiesc că ar găsi câteva, motivul fiind unul simplu: autorul a dorit (și a reușit) să scrie un text trăit, să redea ceva din existența vie a filosofiei, din rosturile ei pentru omul concret.
Cred că lucrarea poate fi considerată o bună introducere în filozofie. Este o altfel de introducere, ce renunță la tradiționalele organizări ale conceptelor și citatelor, preferând atragerea cititorului pe câteva trasee ale gândirii. Lectura cărții creează senzația parcurgerii unei drum în care autorul îți este însoțitor existențial. Ideile autorului nu-ți forțează gândirea către abstracțiuni aflate la distanță de propria-ți existență, ghidându-te printr-o serie întreagă de interogații firești pentru orice om cu un nivel rezonabil de preocupare față de sensul vieții sale.
Renunțarea la aparatul critic generează o formă aparte de cursivitate a lecturii. Autorii gândurilor preluate sunt amintiți, însă într-o modalitate generală a referirii la ei, ce are darul de a îmbia cititorul la căutarea și lecturarea ideilor acestora. Această formă de amintire în fugă stârnește curiozitatea, umplând cumva distanța pe care o serie întreagă de lucrări în domeniul filosofiei o așază, intenționat sau nu, între ele și majoritatea cititorilor.
În loc de „chipuri din panteonul filosofiei” am întâlnit un prieten, în chipul cel mai plin al existenței sale, ce așază în scris o gândire, asumând faptul că atingerea scopului acestui tip de demers filosofic necesită ocolirea standardelor birocrației universitare. Pentru înțelegerea cărții este relevat faptul că Laurențiu Staicu este un gânditor care crede în rolul terapeutic pe care-l poate avea filosofia pentru cei măcinați de afecțiunile specifice dorinței acute de sens al existenței.
