Situarea în perspectiva raționalității nelimitate (în continuarea modelului iluminist de raționalitate) ar putea explica o parte dintre problemele cu care ne confruntăm. Teoriile economice bazate pe modelul raționalității nelimitate au contaminat deseori și lumea politică, născând politici publice inadecvate.
Pentru a indica relevanța discuției în contextul actual voi furniza un exemplu: a te preocupa doar de achiziția vaccinului considerând că, în contextul pandemiei, cetățenii se vor vaccina, este un exemplu standard de gândire economica bazată pe modelul raționalității nelimitate, transferată în spațiul politicii publice. Presupoziția (eronată a) lui homo economicus rationale a generat eroarea pe care o putem numi homo vaccinatus rationale.
Cel puțin începând cu scrierile lui Herbert Simon (Administrative Behavior, 1947) știm că ipoteza raționalității limitate este mult mai adecvată pentru a gândi modele economice și politici publice.[1] De atunci s-au acordat câteva premii Nobel pentru abordări ce au demonstrat comportamente economice (și, în consecința, sociale) iraționale:
- D. Khanemann și A. Tverski (prospect theory) pentru descoperirea aversiunii noastre față de pierdere. Prezentată sintetic: ne deranjează mai mult sa pierdem o sumă de bani decât ne bucura să câștigăm aceeași sumă, comportamentele noastre fiind modelate corespunzător (pierderea apartenenței la natural sau la modul în care ne-a făcut Dumnezeu s-ar putea sa conteze mai mult pentru unii dintre noi decât câștigul – greu de cuantificat, asemenea oricărei masuri de prevenție – dat de vaccinare).
- R. Thaler pentru teoria contabilității mentale: ținem conturi distincte pentru fiecare dimensiune a realității, fără a fi interesați în a le unifica într-o viziune unică pentru a extrage din ele beneficiile potențiale (riscul de infecție și nivelul prevenție dată de vaccin s-ar putea să se afle în compartimente diferite pentru mulți dintre noi).
A opera cu modelul olimpian al raționalității (H. Simon) înseamnă a construi teorii sociale valabile pentru zei, nu pentru oameni. În măsura în care ne sunt necunoscute conceptele raționalității limitate și am argumentat, fiecare dintre noi, rațional pentru vaccinare, așteptându-ne ca de claritatea argumentelor să depindă atitudinea celor cărora ne adresam, ne-am situat și noi in orizontul modelului olimpian al raționalității.
De ce este relevantă discuția despre raționalitatea nelimitată vs. raționalitatea limitată?
Deoarece raționalitatea omului este pretenția/prezumția ce-i fundamentează libertatea.
Dacă vom considera relevantă teoria raționalității limitate, discuțiile pe tema libertății noastre de decizie sunt împinse într-o direcție inedită, fiind scoase din cadrul lor de dezbatere specific modernității/iluminismului. În măsura în care avem limite ale raționalității (și, mai ales în domeniile în care aceste limite au probabilitate mai mare) legitimarea libertății noastre de decizie tinde să fie șubrezită. Insistenta noastră pentru libertatea de-a alege în aceste domenii este echivalentă cu o manifestare a iraționalității. Adică, în astfel de cazuri luptăm pentru libertatea de-a fi proști.
Acolo unde fiecare dintre noi își suportă în mod individual/pe propria piele costurile acestei libertăți ea îmi pare justificată[2]. Lucrurile nu stau la fel cu situațiile în care consecințele le suferă (și) alții, deoarece în astfel de cazuri suntem în situația de-a fi proști pe costurile altora, aceasta depășind cadrul libertăților democratice.
Cum suporta alții, în contextul actual, costurile libertății noastre fundamentată pe iraționalitatea? Dacă riscul de-ai infecta pe alții este la fel de greu de înțeles cu cel de-a ajunge noi în postura de pacienți COVID-19 (nimic din trecut nu ne indică acest risc; dacă până acum am fost sănătoși probabilitatea de-a ne îmbolnăvi chiar noi sau de-a face o formă gravă pare chiar nulă), mulțimea pacienților cu alte afecțiuni care nu mai pot accesa serviciile medicale ar trebui sa fie suficientă.
Spuneam în altă parte că prostia nu constituie o ipoteză adecvată pentru analiza ezitării vaccinale. Afirmația nu este valabilă însă și pentru invocarea libertății în contextul puținătății cunoașterii. Prostia are o relația problematică cu libertatea. Posibilitatea acțiunilor ce aduc riscuri la adresa altora a generat întotdeauna o condiționare a libertății de existența competenței. Singura zonă în care democrația s-a dovedit extrem de tolerantă față de competențele cognitive a fost cea a alegerilor politice. Prostia se află într-o relație ambiguă cu politica, fiind în continuare lăsată „să-și facă de cap” în rândul alegătorilor și al aleșilor. Motivul bănuiesc că este unul simplu: nu am reușit încă să identificăm un model mai bun, legitimitatea democrației fiind așezată pe o formă a teoriei raționalității nelimitate (ipoteza alegătorului rațional, ea luând forma egalei competențe cognitive/decizionale a alegătorilor).
Există indicii că este posibilă îmbunătățirea acestuia prin intermediul unui cerc virtuos: creșterea nivelului de raționalitate al alegătorilor generează o creștere a nivelului de competență în rândul celor aleși (mai corect spus, o creștere a probabilității de-a alege dintre cei competenți). Doar că și această speranță a fost aruncată în umbră în ultimul deceniu de alegerea câtorva personaje ce au o relația dubioasă cu cunoașterea în democrațiile-model. Suplimentar, corelația dintre nivelul de inteligență al alegătorilor și al celor aleși stă sub semnul posibilității ambelor direcții de influență, luând deseori chipul unui cerc vicios: creșterea dozei de iraționalitate în rândul alegătorilor împinge inevitabil politicienii către zona politicilor aberante[3] iar politicienii care au o relație proastă cu cunoașterea potențează tendințele iraționale din rândul alegătorilor.
Anexă
Un studiu de caz privind efectele tentației raționalității nelimitate îl poate constituie interviul acordat de Gabriel Liiceanu celor de la SpotMedia.
În așteptarea ca toți indivizii să fie raționali G. Liiceanu are dreptate, dacă prin asta ne gândim la nevoia conturării unei idealități, care să ne orienteze acțiunile. Dacă însă vom considera că aceasta este o pretenție față de toți concetățenii, atunci articolul este situat în paradigma raționalității nelimitate, ideile prezentate neputând fi utilizate pentru o acțiune specifică politicilor publice.
Ca oameni suntem așa cum ne descoperim: cu dese momente în care se ivesc dovezile unei raționalități limitate. Soluțiile trebuie găsite pentru oamenii reali, nu pentru cei ideali. Este drept, realitatea actuală nu trebuie să ne împiedice s-o pregătim pe cea viitoare, acesta fiind principalul rol al idealității. Putem observa una dintre părțile bune ale interviului, alături de cea privind recunoașterea unor limite ale capacității umane de-a fi raționali respectiv indicării unor domenii în care raționalitatea are o probabilitate mai redusă. Însă, G. Liiceanu ratează ansamblul posibilităților explicative prin înghesuirea lor în perspectiva tradițională a dualismului rațiune-afecte. Acest model explicativ prezumă existența unei raționalități nelimitate, doar gestionarea inadecvată a propriilor sentimente fiind cea care ne îndepărtează de ea.
__________________________________________________________
[1] Pentru a încerca să salvez stima de sine a cititorilor care fac din raționalitatea individuală valoarea fundamentală, precizez că există (și) cauze obiective ce ne limitează raționalitatea: unele sunt generate de caracteristicile mediului în timp ce altele de … faptul de-a fi oameni.
[2] Este problema mea personală faptul că, din cauza consecințelor pe care le suport acum regret majoritatea momentelor în care m-am bucurat de libertatea prostului; însă, deși acum mă gândesc că era mai bine că atunci să nu fi avut acea libertate, asta nu mă împiedic să apelez în continuare la o astfel de libertate; motivul este simplu: deseori identificarea absenței cunoașterii survine abia ulterior.
[3] Singura condiție fiind cea de-a fi populare; pandemia a jucat rolul unui revelator pentru acest tip de influență.
