În disputa pe tema competențelor mentale ale tinerelor generații intuiția îmi spune să pariez pe creșterea nivelului lor de inteligență comparativ cu generațiile anterioare. Deoarece dovezile pe care le am sunt mai curând anecdotice, în discuție este o teorie. Însă, o teorie în favoarea căreia pot fi prezentate argumente. Suplimentar, este bine să ne reamintim că dovezile în cazul acestui tip de abordare sunt condiționate de timp.
Tinerii nu trebuie să înțeleagă că sporul lor de inteligență este ceva sigur pentru fiecare dintre ei, fiind mai curând vorba de o creștere a mediei inteligenței. Ca principiu, bănuiesc că solicitările cognitive induse de creșterea nivelului de civilizație au un impact asupra fiecărei persoane. Prudent este să ne reamintim problema mediei: ea poate fi constituită și pe baza unor valori extreme, fiind coerentă cu existența simultană a unora foarte deștepți care compensează un nivel tot mai mare de prostie. Suplimentar, creșterea numărului de sarcini cognitive preluate inițial de specialiști, urmați de automate și, în viitor, probabil de inteligența artificială face incertă soarta acestei evoluții. Cu alte cuvinte, valoarea argumentelor este limitată la trecut și la prezent.
Câteva argumente
Creșterea complexității lumii este însoțită (cel puțin deocamdată) de o creștere a solicitărilor cognitive individuale. Este suficient să ne uităm la dificultățile pe care bunicii și părinții noștri le au în privința noilor tehnologii pentru a avea o intuiție asupra acestui tip de condiționare cognitivă. Cu mențiunea (reluată) că analiza diferențelor trebuie abordată cu prudență deoarece din ce știm în plus față de ei[1] ar trebui să scădem ce știu ei în plus față de noi.
Conflictul dintre generații include dintotdeauna și recursul la acuzațiile de prostie aduse „celor vechi” (inițial mai rar) și „celor noi!” (varianta tradițională) ca formă de legitimare. Pentru o analiză corectă a diferențelor avem nevoie să înlăturăm mai întâi interesele derivate din lupta pentru putere.
Sinele se construiește și se menține inclusiv prin apelul la deosebiri și asemănări. Unul din locurile în care utilizăm mecanismul asemănări versus deosebiri (noi versus ei) îl constituie distribuția populației pe criterii de vârstă: ne este mai ușor să ne simțim solidari cu cei de vârsta noastră și diferiți față de restul. În momentul în care dorim să împărțim lumea cunoscută în funcție de distribuția inteligenței suntem tentanți să-i considerăm pe cei asemenea nouă mai isteți decât cei diferiți de noi.
Tradițional competența cognitivă era asociată cu vârsta. Corelația dintre cunoaștere și vârstă este corectă în principiu. Ea este însă limitată la nivel individual și condiționată de un nivel redus al externalizărilor cognitive. Există o dinamică socială care modifică semnificativ situația: cunoașterea se mută tot mai mult în zona intersubiectivă, inovarea devine mai importantă decât siguranța formulelor tradiționale, a vedea altfel este în unele domenii mai important decât a vedea la fel și, cel mai important, codul devine principalul mediu al inteligenței. Aceste exemple pot cântări semnificativ în favoarea unei modificări de paradigmă ce indică o creștere a nivelului de cunoaștere specific tinerelor generații.
Nu mă pot abține de la a fi sfătos (un comportament a cărui formă îi determină ratarea scopului), indicând ca relevantă o lecție pe care am personal am învățat-o târziu (poate prea târziu): inteligența sporită a „celor noi” nu se naște din neant, ci este întotdeauna datorată „celor vechi”. Ceea ce credem că este doar al nostru aparține (în grade variabile) și înaintașilor noștri. Deși Istoria, că disciplina didactică, o ia deseori pe căi nepotrivite (tindem să vedem doar alunecările de sorginte ideologică, ratând faptul că orice privire aruncată către trecut este o observație făcută din perspectiva prezentului), printre rândurile ei trebuie să observăm contribuția pe care lungul șir al „celor trecuți” o are asupra competențelor cognitive specifice prezentului.
O posibilă analiză a diferențelor
O lectură din Y. N. Harari[2] îmi oferă o reamintire a ceea ce simțeam cumva (în sensul cognitiv al ideii), fără să reușesc încă a exprima în mod clar: la nivel individual vânătorii-culegători aveau cunoștințe mai ample și competențe mai complexe decât fiecare dintre noi. Analiza lui Harari vizează comparația între capacități individuale, fără a include o serie de competențe sociale. Pe noi, cei de acum, ne avantajează în principal trei descoperiri: complexitatea soluțiilor de socializare (merită meditat și la rolul Bibliei în această direcție), scrisul (ca formă de codificare și transmitere a experienței) și principiul specializării (o formă de organizare socială bazată pe încredere).
Voi încerca să argumentez (anecdotic) acest sens al diferențelor cognitive printr-un exemplu personal: în materia celor necesare supraviețuirii tatăl meu știe și poate face mai multe lucruri decât mine. Chiar dacă am preluat și eu această tendință de a rezolva singur o serie de probleme[3], nu mă pot apropia de acel nivel al abilităților ce fac parte dintr-o strategie de supraviețuire specifică. Acest ansamblu de competențe individuale este acoperit de obicei de sintagma agricultură de subzistență, menită să indice mai curând refuzul socializării economice decât esența acestui mod de viață. Chiar dacă nu este vorba despre vânători (deși gestul de a vâna rămâne la unii dintre ei), ci doar despre cultivatori-culegători (adică agricultori), nivelul de cunoaștere practică rămâne unul ridicat în cazul acestui mod de viață. Suplimentar, este o cunoaștere bazată pe „a avea pielea în joc” (pentru a utiliza formula lui Nassim Taleb), adică una în care teoriile au de fiecare dată transpuneri practice, cu consecințe directe asupra celui care le emite. Merită amintit că în cazul României este vorba de un mod de viață deformat de comunism, amenințat de dezvoltarea industrială și dus către extincție de valorile prezentului.
Ca societate părem mai isteți. La nivel individual lucrurile rămân discutabile.
_______________________________________________
[1] Observați că m-am strecurat subtil de partea „celor noi”, deși sunt în mult mai mare măsură vechi decât nou.
[2] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, București, Polirom, p. 52.
[3] Din setul de idei cu care-mi mențin surfactantul sinelui face parte și un set de competențe practice, pe care-l văd din ce în mai rar la noile generații. A se citi „tind să-l văd” (privire-mi este orientată de propriul interes) și la „reprezentanții noilor generații pe care-i întâlnesc și de care-mi amintesc” (amintirea-mi este și ea perturbată de interesul pentru a reține ce mă favorizează și a uita ceea ce nu se aliniază cu această perspectivă).
(Imagine preluată de pe: https://www.theartof.com/articles/the-art-of-bridging-the-generation-gap-in-the-workplace)
