Am senzația că ceva ne-a tulburat, aruncându-ne la periferia normalității (pe alocuri chiar în afara ei). Chiar dacă sunt convins că
normalitatea se află în continua reașezare, există niscaiva semne care par să sugereze riscul trecerii temporare prin (dacă nu chiar a eșuării în) niscaiva a-normalități.
Încerc în continuare să indic câteva dintre cauze. Le tratez în mod separat, dar ele trebuie înțelese ca aflându-se într-o intensă conexiune reciprocă.
(1) Pandemia, care a solicitat respectare unor reguli stricte, în plan global, la un nivel fără precedent. Ansamblul măsurilor din acea perioadă a avut și efectul unor exerciții de supunere la ordine a cetățenilor. Cei care au înțeles necesitatea regulilor au trecut mai ușor peste acea perioadă. Lucrurile nu par să stea la fel de clar cu cei care le-au respectat doar pentru că emanau de la autorități.
Pandemia a avut și alte efecte secundare, unele dintre ele sprijinind creșterea iraționalității. Marketingul de care s-au bucurat noile tehnologii anterior pandemiei a determinat mutarea cunoașterii științifice într-un spațiu al mitizărilor, ce a generat un orizont inadecvat de așteptare.[1] In consecință, incertitudinea specifică pandemiei a avut ca efect secundar slăbirea încrederii în cunoașterea științifică. Atunci când bula de încredere exagerată s-a spart, a lăsat în urmă mai multă neîncredere decât era cazul. Efectul a fost accentuat de faptul că au existat și multe tatonări în direcții inadecvate. Analizele retrospective au indicat și unele intervenții de disciplinare care nu aveau efecte reale, acestea generând o formă de neîncredere în intervențiile bazate pe cunoaștere (pe rațiune). În principiu, abordările de tipul încercare-și-eroare fac parte din practicile științei. Însă, atunci când muți știința pe zona certitudinilor, al experimentelor continuu confirmate etc., este firesc să te aștepți că oamenii nu vor mai înțelege cum funcționează de fapt știința.
Pandemia a constituit una dintre ocaziile de evaluare a umanității. Nu este vorba de acel chip construit prin declarații sforăitoare și în conferințe de renume, ci de acea față pe care umanitatea și-o dezvăluie sieși în condiții de criză. Deocamdată nu este prea clar ce am văzut sau dacă am fost mulțumiți de ceea ce am zărit.
(2) Războaiele. Apariția conflictelor în vecinătatea unei părți a Occidentului accentuează sentimentul de incertitudine. Prima fază a fost caracterizată de uimirea în fața ivirii unor astfel de evenimente și de niscaiva reacții de solidaritate cu una sau alta dintre tabere. După care a urmat resemnarea, ce ascunde conștientizarea unei incapacități de control. Încrederea în posibilitatea unei abordări raționale a dispărut, fiind înlocuită de teamă. Teama a generat preocuparea pentru înarmare. În ultimele decenii discursurile în favoarea înarmării purtate în spațiul public occidental ar fi fost considerate aberante. Acum observ intelectuali de seamă deveniți avocați pătimași ai înarmării. În momentul în care pregătirea pentru moartea altora (fie ei și dușmani) face parte din cotidianitate cred că trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă cu noi.
Alături de creșterea iraționalității, războaiele indică incapacitatea compromisului social, survenită pe fondul unei forme de intoleranță. Intoleranța pune în discuție raportul nostru cu normalitatea.
(3) Amplificarea nivelului de incertitudine
Probabil pandemia și războiul au cea mai mare contribuție la sporirea gradului de incertitudine. Deși nivelul general al cunoașterii științifice nu pare să fi scăzut, încrederea în priza la realitate oferită de cunoașterea științifică pare să se fi diminuat. Există și o zona de opacitate totală (necunoscutul necunoscut), amplificată continuu de intervențiile noastre.
Comparativ cu ultimele două decenii anterioare pandemiei, cred că pentru mulți dintre noi lumea a devenit un loc mult mai impredictibil[2]. Nu-mi este clar dacă în discuție este o convingere cauzată de spargerea unei iluzii sociale globale ori perceperea corectă a unei realități sociale ce are drept caracteristică esențială un nivel crescut de instabilitate. Din șirul cauzelor ce participă la scăderea capacităților predictive ar putea face parte, alături de pandemie și război, evoluția tehnologiei (și unele dintre consecințele ei în plan social), impactul modului nostru de-a lumi asupra mediului. Din seria comportamentelor ce par să confirme sporirea impredictibilității alături de religiei ar putea figura creșterea tendinței de izolare socială, fenomenul Hikikomori devenind discret vizibil și la noi.
Alături de tendința de izolare socială, incertitudinea are și alte efecte, ce devin la rândul lor cauza ce tind să genereze un efect de potențare a incertitudinii, participând la întreținerea unui cerc vicios.
Dintre efectele incertitudinii îmi vin acum în minte următoarele:
(4) Diminuarea capitalului social. încrederea unii în alții pare cumva să fie diluată, pe fondul reducerii capacității de predicție a comportamentului lor. Este lesne de estimat că pandemia a avut și ea o contribuție. Aparent paradoxal, diluarea capitalului social coexista cu o formă de întărire a rețelelor sociale. Însă, doar a unor categorii de rețele sociale, aflate fie în spațiul social propriu-zis fie în cel online.
a. Escapismul, vizibil în multiplicarea locului existenței individuale. Mutarea parțială în online este unul dintre exemple, ea dând seama de schimbarea parțială a locului de exercitare a libertății. Multiplicarea „locurilor” în care ne desfășurăm existența determină necesitatea unei înlocuiri a normalității cu normalități, rămânând de rezolvat problema punctelor de conexiune între ele (sau cea a posibilității de refacere a întregului numit, în mod tradițional, persoană.)
b. Obediența. Pariurile sigure scad gradul de incertitudine. Investiția în supușenie pare cumva mai sigură, ratând faptul că ea favorizează apariția agresivilor, care, prin pariurile lor riscante și comportamentul „a-normal” (lipsa de respect față de normă), accentuează impredictibilitatea și, în consecință, riscurile.
c. Creșterea nivelului de iraționalitate (sau scăderea nivelului general al raționalității). Generalizând, îmi pare că ceva ne face să fim mai iraționali.[2] În măsura în care creșterea nivelului de iraționalitate este reală, principala cauză ar putea fi cercul vicios al neîncrederii în raționalitate.
Din respect față de abordările raționale, merită reținut că această observație ar putea fi un bias personal, ratând o explicație alternativă: s-ar putea ca lucrurile să fi mers binișor în ultimele decenii (poate cel mai bine din istoria umanității) și datorită întâmplării, nu doar unei adecvări mai mari la raționalitate. Un argument în acest sens ar părea să fie sugerat de raportul dintre evoluția raționalității și starea de bine în România. Dacă judecăm după unele semne, atunci în ultimele trei decenii în spațiul românesc pare să fi avut loc mai curând o scădere a apetitului pentru raționalitate. Un semn ar putea fi turnura pe care au luat-o diferitele manifestări din zona religiei. Dacă adăugăm cele aproape cinci decenii de iraționalitate ce dorea să pară pusă în slujba raționalității (o formă de a defini perioada comunistă) atunci putem constata că iraționalitatea, ca medie a poziționărilor cognitive sociale, pare să aibă mai curând caracterul permanenței în acest spațiu. De altfel, cred că raportarea noastră la raționalitate merită o analiză de-a lungul întregii istorii. La prima vedea aș tinde să spun că am ratat în bună măsură „marile cotituri sociale către raționalitate”, inclusiv cea specifică iluminismului. Nu pot să spun dacă, în esență, este bine sau rău, problema ținând de modul în care am dori să fim (chipul pe care am dori să-l proiectăm către ceilalți). Or, atâta timp cât majoritatea pare să fie orientată către valorile occidentale am putea considera că nu suntem încă suficient de aproape de raționalitate. Nu exclud posibilitatea de a ne întâlni cu Occidentul din cauza reorientării sale.
Priviți cu atenție oamenii pe care-i alegem! Nu doar în România. Ceva pare să fie în neregula cu discernământul nostru. Euristica bazată pe înțelepciunea mulțimii pare să eșueze la mare distanță de distribuția normală.
Iraționalitatea poate lua uneori forme ciudate. Am zărit deunăzi o serie de comentarii pe tema știri că o persoană a reclamat-o pe altă că are prea multe cărți în apartament. Seria comentariilor din partea adepților dragostei de carte era una nesfârșită, admirația (față de un anume sens al intelectualului) umbrind perspectiva rațională. În discuție este o eroare de judecată ce-mi pare să stea sub semnul inadecvării la context, o formă ciudată de iraționalitate (Deoarece sufăr de aceeași tentație, perspectiva este mai curând una cu rol auto-curativ.)
Trăim, poate, și niscaiva efecte secundare ale bunăstării din ultima perioadă, ce ne-a diluat capacitatea unei prize adecvate la realitate.
(5) Criza sensului existenței
Capacitatea noastră de inovare a depășit-o pe cea de semnificare. Introducem continuu noul, fără a reuși să-l captam în semnificații liniștitoare, coerente cu ceea ce ne este cunoscut.
Refugiul în istorie poate constitui o tentativă de a scăpa de angoasă. Stimularea imaginarului colectiv al unor popoare cu ideea refacerii vreunui imperiu sau a unei patrii (sau „matrii”) pare să facă parte din încercările violente de-a evada din dificultatea donării unui sens satisfăcător prezentului și viitorului.
Aceste „a-normalități” ar putea fi percepute ca amenințări la adresa umanismului. După post-umanism pare să urmeze post-normalitatea.
Intenția mea nu este de a genera „o panică a ivirii a-normalității”. Nu foarte multe din reacțiile actuale au un caracter de noutate. La mirarea noastră contribuie o scădere continuă a cunoașterii istoriei (în parte explicabilă în mod obiectiv), combinată cu camuflarea generată de bula idealistă a ultimelor decenii.
Dar dacă riscul există?!
Notă: Vă las pe dvs. să identificați sursa imaginii!
În discuție este teama de amestecul categoriilor, adică dificultatea de-a înțelege, care devine imposibilitate predictivă. Limitele capacității predictive tind să fie destul de apropiate de limitele normalității.
________________________
[1] Unii oameni de știință s-au bucurat de noul statut, prin acțiunile (sau inacțiunile) lor accentuând această percepție. Rolul cel mai important în această „contaminare” a științei l-a jucat mulțimea profitorilor, care au văzut în acest nou statut al științei un izvor de legitimitate și putere politică.
[2] Aici afirm o credință personală, ea meritând atenția cititorilor în măsura în care este confirmată de perspective identice. În caz contrar ar putea fi vorba de o simplă inadecvare cognitivă (determinată de vârstă) la o lumea ce are un grad tot mai mare de complexitate, ivită pe fondul unei dificultăți de-a înțelege modurile de-a fi ale noilor generații. Adică, ar putea fi vorba de simplele bombăneli ale vârstei, partea a tradiționalei inadecvări pe care o trăiesc reprezentanții unei generații care a contribuit la crearea chipului actual al lumii, dar care refuză să asume responsabilitatea pentru consecințele a ceea ce au făcut.
