Cine trebuie să demonstreze că vaccinul AstraZeneca este sigur?!

Observ că oficialitățile se înghesuie la afirmații de genul „Nu există dovezi că vaccinul AstraZeneca are efecte negative…”.

Cred că decidenții care fac asta nu-și înțeleg rostul și responsabilitățile: nu noi, populația, trebuie să dovedim că un vaccin sau altul are anumite efecte negative, ci ei (decidențiiși producătorii) sunt obligați să dovedească că nu există efectele negative în discuție.

Este drept că problema este marcată de o semnificativă asimetrie, dovada absenței (efectelor negative) fiind mai greu de făcut decât cea a prezenței (acestor efecte). Problema este echilibrată de o altă regulă din teoria cunoașterii științifice: absența dovezii (privind efectele negative) nu este același lucru cu dovada absenței (efectelor negative). Ea sugerează că cel mai mic semn de alarmă repune în discuție problema siguranței.

Este tot mai vizibilă lipsa de cultură științifică în rândul decidenților politici: în materie de siguranță a vaccinurilor sarcina probei le revine autorităților și producătorului. Investigația privind siguranța vaccinurilor nu se centrează pe dovada unor efecte secundare, ci pe dovada că acestea nu au efecte secundare. Deși diferența pare aproape insesizabilă, autoritățile nu trebuie să dovedească că există o relație cauzală între administrarea vaccinului și tulburările de coagulare, ci că nu există o relația cauzală (este drept că corelația nu înseamnă în mod automat existența unei relații cauzale; în același timp însă corelația nu exclude posibilitatea relației cauzale); ceea ce nu este simplu.

Cetățenii sunt îndreptățiți să privească cu suspiciune autoritățile cel puțin din următoarele motive:

1) Deoarece acestea riscă o formă de wishful thinking: din moment ce au făcut din vaccinare direcția esențială de acțiune și principalul indicator al reușitei politice, ele vor tinde să vadă că totul este bine chiar și acolo unde există incertitudini.

2) Pentru că autoritățile române refuză să-și îndeplinească atribuțiile de analiză și decizie, indicând public faptul că-și întemeiază decizia pe Agenția Europeană a Medicamentului, spre deosebire de autoritățile Germania, Franţa, Italia şi Spania (spre exemplu), care au înțeles că ele răspund pentru siguranța propriilor cetățeni.

3) Decizia implică o contradicție între interesul public și cel privat: interesul public cere să avem cât mai multe persoane vaccinate, chiar asumând riscul unor accidente, în timp ce interesul individual al persoanelor ce ar putea suferi efectele secundare (în situația în care riscul există) înclină în favoarea suspendării vaccinării cu vaccinul în discuție până la clarificarea situației. Într-o abordare simplistă putem considera că un guvern de stânga privilegiază interesul colectiv în timp ce una liberală pe cel individual. Ecuația este însă mai complicată, interesul colectiv afectat de suspendarea vaccinării (cu un anumit vaccin) riscând să se transforme într-o afectare a interesului persoanelor ce ar fi putut fi salvate de la spitalizare și chiar deces dacă vaccinarea ar continua. O soluție un pic mai bună ar putea s-o constituie completarea deciziei cu informații oferite de comunicatori de încredere.

4) Deoarece guvernul neo(i)liberal cultivă în mod sistematic neîncrederea în instituțiile statului (fiind prins de fapt în paradoxul mincinosului).

Notă: Pentru a evita neînțelegerile precizez că am fost vaccinat (prima doză) cu AstraZeneca (din lotul ABV5811), fiind înscris în etapa a II-a a vaccinării de Universitate. Tipul vaccinului nu a fost o alegere personală, ci asta mi-a oferit „loteria vaccinului” în cel mai scurt timp (legal) cu putință. A fost o alegere făcută în aplicarea unei strategii bazată pe informațiile disponibile la acel moment, considerând că un nivel mai mic de protecție este mai bun decât absența oricărei protecții.

You may also like...

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *