Ce rol joacă capacitatea de conștientizare a propriilor sentimente în nașterea competenței emoționale? Întrebarea ne duce la o alta: Ce înseamnă conștientizarea propriilor sentimente? Dacă ea constituie înscrierea într-un univers simbolic comun unei comunități umane (culturale sau măcar lingvistice) suntem pe terenul problemei iscate de comunicabilitatea sentimentelor, respectiv al discuțiilor privitoare la qualia (Thomas Nagel), adică a imposibilității comunicării unei anumite dimensiuni a sentimentelor. Ceea ce ar echivalează cu înghesuirea sentimentelor în forme discursive și, corelativ, cu determinarea unor sentimente (sau iluzia existenței acestora; a se vedea iubirea) de către discurs. Încadrarea sentimentelor într-un registru comun ține de nașterea intersubiectivității, fiind una din condițiile comunității (ba chiar și a comuniunii). Co-apartenența la un limbaj comun, condiție de bază a existenței societății, presupune și capacitatea de a aranja în mod relativ asemănător registrul afectiv al membrilor ei. În sprijinul îndreptății unei astfel de atitudini vin și cercetările lui Paul Ekman orientate către identificare unor emoții universal valabile[1], acestea fiind evidențiate prin intermediul comportamentului, adică al expresiilor corespunzătoare. Este drept, și această perspectivă suportă o discretă critică dacă luăm în considerare posibilitatea existenței unei distanțe între ceea ce subiectul simte (emoția) și ceea ce exprimă. Rămâne însă posibilitatea unui teren comun, care poate constitui fundamentele unei construcții teoretice.
[1] Acestea având la bază transcendentalul pe care-l constituie corpul, adică, în termeni biologici, patrimoniul genetic comun care determină anumite comportamente emoționale.
