Despre pacienții care ar putea fi salvați

Pacienții care ar putea fi salvați (și nu sunt) constituie un indicator atipic, greu de monitorizat, el găsindu-și expresia mai curând în conștiința profesioniștilor din sistem și, într-o oarecare măsură, în universul emoțional al celor apropiați de pacient.

Din perspectiva celor care lucrează în sistem acest indicator reprezintă cazurile pe care le-ar fi putut trata dacă ar fi avut medicamentele necesare, dacă ar fi avut instrumentarul sau alte materiale de care era nevoie, dacă ar fi existat timpul necesar pentru a se ocupa de fiecare pacient cu atenție, dacă ar fi avut analizele și procedurile de care era nevoie pentru stabilirea diagnosticului corect sau la timp, dacă ar fi existat un specialist într-un anume domeniu, dacă n-ar fi fost oboseala ivită după sutele și chiar miile de ore lucrate suplimentar și după prea mulții pacienți de care trebuie avut grijă în fiecare zi, dacă ar fi existat protocoalele și ghidurile de practică necesare, dacă circuitele ar fi funcționat, dacă indiferența cetățenilor nu s-ar fi rostogolit asupra lor prin intermediul politicienilor și al șefilor ierarhici, dacă grija față de om n-ar fi rămas atât de mult un ideal, dacă altele ar fi fost modelele curente de comportament, dacă nu s-ar fi izbit zilnic de neîncrederea pacienților și a aparținătorilor dacă….

Din perspectiva cetățenilor este vorba de toate persoanele dragi care se duc înainte de vreme, de toți apropiații cărora nu li se găsește diagnosticul și ajung să se stingă încet lângă noi, de toate rudele care nu-și permit costurile celui mai bun tratament, de părinții uciși de indiferența sistemului, uneori de copiii pe care ajung să-i jelească părinții, de soțiile mutilate de lipsa diagnosticului precoce și de absența citostaticelor, de soții rămași paralizați în urma lipsei unor proceduri terapeutice clare și a resurselor de intervenție necesare, de vecinii pe care-i auzim urlând luni de zile înainte de a se stinge, de…

Am putea spune că indicatorul pacienții care ar putea fi salvați exprimă idealul unui sistem de sănătate, el fiind situat la o oarecare distanță de real. Însă nu dimensiunea lui ideală constituie obiectul preocupării, ci aspectul lui de posibil, măsura în care alocarea rațională a puținelor resurse pe care le produce o țară săracă ar face ca lucrurile să arate altfel, modul în care respectul pentru cei care lucrează în spitale, exprimat printr-un set de gesturi care nu costă nimic (poate doar atenție, răbdare și recunoștință), gesturi care înlocuiesc o parte de veniturile pe care nu putem să le asigurăm, ar face ca lucrurile să arate măcar în parte altfel.

Deoarece boala ne lovește pe rând, nu reușim să generăm spontan un punct de vedere și gesturi comune, care să contribuie la schimbare. Criza citostaticelor ajunge să ne atingă tot atât de mult precum orice alt fapt divers, ratând suferința miilor de concetățeni ascunși prin spitale sordide, în spatele „halatelor albe” a căror disperare, revoltă și resemnare nu mai avem timp s-o observăm. Lipsa medicamentelor care lasă fără tratamentul necesar unii dintre copiii apropiaților noștri nu face rating; motiv pentru care o zărim extrem de rar expusă în spațiul public. Eventual, atunci când toate aceste probleme sunt prezentate public de cine știe ce reporter curajos, recurgem rapid la telecomandă pentru a selecta doza liniștitoare de divertisment, ratând empatia și întrebările necesare, ambele generatoare de atitudine socială.

Eforturile și consumul de sine din partea celor care își desfășoară zilnic activitatea în vecinătatea acestor suferințe cad și ele în invizibil; abia spaima de închiderea sistemului reușește să capteze ceva din atenția publică, deoarece riscă să aducă cu sine dezvăluirea tuturor grozăviilor pe care societatea dorește să le îngroape între zidurile spitalelor și pereții casei celor suferinzi, riscă să scoată la iveală un chip social ce nu se potrivește cu imaginea de sine prin intermediul căreia societatea se auto-liniștește, o liniște a cărui chip îl constituie indiferența.

Indicatorului pacienții care ar putea fi salvați i se adaugă pacienții care ar putea fi tratați,  unul vizibil în suferința unora din semenii noștri, în infirmitățile pe care le poartă cu sine, în reproșul mut pe care l-am putea citi în ochii lor dacă nu le-am evita privirea, noi fiind prea ocupați cu construirea și reconstruirea cotidiană a iluziei normalității, întreținându-ne astfel starea noastră de bine, dispoziția de-a avea și de-a consuma, fericirea de-a trăi cu aparența celei mai bune lumi posibile.

Acești doi indicatori constituie principalul motiv al protestelor celor din sănătate, a căror reducere la solicitări salariale este greșită. Aceste proteste, indiferent de forma de exprimare, solicită ca sănătatea să dobândească un loc printre prioritățile acestei nații, încercând să salveze, în mod simultan, statutul pacientului și statutul celor care se ocupă de tratarea pacientului. Nivelul la care a căzut locul pe care profesioniștii din sănătate îl ocupă în ansamblul ierarhiei sociale reflectă de fapt nu atitudinea față de anumite categorii socio-profesionale, ci respectul de care se bucură obiectul activității lor: pacienții. Abia reașezarea socială a statutului pacientului va aduce cu sine o revalorizare a statutului celor care servesc sistemul sanitar; ea include și o reașezare a veniturilor, fără însă a se reduce la asta. Însă pacientul va dobândi statutul pe care-l merită în momentul în care el nu va mai fi văzut ca o piedică în calea consumului, ca un motiv de diminuare a plăcerilor izvorâte din acesta, ci ca om ce merită toată atenția semenilor. Abia atunci va exista disponibilitatea socială a alocării unor resurse suplimentare pentru tratarea pacienților, atât publice cât și private, lupta cu boala fiind astfel transformată dintr-o problemă personală a celui bolnav și a celor care-l îngrijesc, într-o prioritate a societății.

Dacă acești indicatori ar fi monitorizați ei ar dezvălui amploarea rușinii unei societăți care nu-și găsește timpul și resursele necesare pentru a se îngriji altfel de membrii ei, o societate care nu acordă atenția cuvenită celor chemați să se ocupe de sănătatea celor suferinzi, care nu-i constrânge pe cei ce asumă organizarea sistemului de sănătate, dispusă fiind să îmbrățișeze cu credulitate orice declarații oficiale despre buna funcționare a serviciilor. Acești indicatori ne vorbesc de fapt despre boala care a cuprins, aproape iremediabil, societatea noastră.

Imagine preluată de pe http://www.telegraph.co.uk/health/healthnews/9385674/Hospitals-letting-patients-die-to-save-money.html

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

  1. andrei spune:

    suntem tara in care morbiditatea datorata afectiunilor dentare a atins apogeul(ex. morbiditatea prin carie dentara>80%) si calea de rezolvare a fost excluderea de la bugetare a serviciilor de medicina dentara aflate in relatie cu C.J.A.S.in contextul in care in acest domeniu nu exista programe nationale de profilaxie si preventie.Constiinta profesionistilor este singura care vine in intampinarea pacientilor frustati de anumite drepturi elementare de acces la serviciile ce ar trebui prinse intr-un Pachet minimal .Este fara precedent in U.E.excluderea unei specialitati din sistemul de asigurari .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>