Fiecare are dreptul să gândească. Însă…

Afirmația „Fiecare are dreptul să gândească!” a determinat ideea abordării ei într-o serie mai amplă de articole, prezentarea lor generală fiind făcută în introducerea la această nouă categorie numită „Ce înseamnă a gândi?!” (pentru mai multă coerență le reiau aici).

Ce înseamnă a gândi?!

Câteva comentarii la articolele anterioare și un număr semnificativ de texte existente în spațiul virtual tind să promoveze ideea „fiecare are dreptul să gândească”, prin ea încercând să sugereze o formă de egalitate a gândirii. Este posibil ca o astfel de poziție să reflecte vreun ideal al corectitudinii politice în domeniul gândirii. Personal prefer să cred că este mai curând expresia nevoii de-a înțelege ce este gândirea, de a-i descoperi limitele, asemănările și diferențele ce intervin în planul gândirii în cazul persoanelor.

Formula „fiecare are dreptul să gândească”, din momentul în care am zărit-o în sensul acesta egalitar, a devenit un subiect de meditație privind gândirea, textele pe tema ei fiind în primul rând încercări de înțelegere. Am pornit cu elan crezând că voi afla ce doresc să spun scriind un scurt articol pe această temă. După o vreme am constatat că nu este suficient, încercarea de clarificare necesitând un spațiu mai amplu. Din acest motiv voi încerca să public o scurtă serie de idee pe tema gândirii, fără a ști în la momentul inițial toate perspectivele pe care le voi atinge. Pot oferi însă câteva orientări inițiale.

Fiecare are dreptul să gândească, însă:

  • Nu toți o facem la fel de fiecare dată.
  • Nu toți o putem face la fel.
  • Orice gândire poate avea consecințe.
  • Unele consecințe ale gândirii proprii pot fi suportate de alții.
  • Nu o putem gândi fără să ținem cont de consecințe atunci când este vorba despre alții.
  • În majoritatea cazurilor consecințele depinde de gândire.
  • Uneori consecințele deciziilor depind de hazard.
  • În multe cazuri între intenția gânditorului și consecințele gândirii se pot ivi diferențe semnificative.

Aceste texte reprezintă o încercare de popularizare a unei perspective generale (personale) asupra gândirii și cunoașterii. În consecință, ele conțin multe aproximări, simplificări, omisiuni, ce pot fi lesne observate de un specialist. Orice observație critică este binevenită, această abordare fiind coerentă cu sensul gândirii critice. Este de preferat ca observațiile critice la aceste texte să fie orientate în direcția unor alternative care se mențin la un nivel rezonabil de simplitate pentru nivelul discuției.

Dreptul de a gândi este egal distribuit între oameni. Posibilitatea de a o face în mod efectiv, rezultatele gândirii și consecințele deciziilor nu sunt la fel de democratice.

Formula „Fiecare are dreptul să gândească” ca principiu pare corectă. Doar că nu spune suficient de multe de una singură. De fapt, după cum vom vedea, există riscul ca ea să ne sugereze mai mult decât ar trebui.

Abaterile de la regula generală fiecare are dreptul să gândească

Pentru început putem reține următoarele precizări: :

  1. Rezultatele gândirii nu sunt egal distribuite din punct de vedere calitativ. Această asimetrie este determinată de cauze obiective (locul în care te-ai născut, accesul la educație de calitate etc.) și de unele obiective (străduințele personale, locul pe care-l ocupă exercițiul gândirii în „fitness-ul” personal etc.). O putem numi o abatere de rezultat, considerând că variația rezultatelor influențează ceva din natura dreptului.
  2. Există domenii ale socialului în care gândirea este:
    1. Obligatorie
    2. Condiționată de respectarea unor canoane.

Profesiile ocupă cea mai importantă parte a acestui spațiu social, accesul la ele fiind condiționat de obligația de a gândi. Ca principiu, în majoritatea profesiilor obligația gândirii este dublată de norme procedurale, multe dintre cazuri incluzând confruntarea rezultatelor gândirii cu realitatea.[1] Gândirea afectată de această dublă obligație (de a o exercita și de a respecta pașii procedurali) este o altă abatere de la regula generală.

Această primă clarificare scoate la iveală un prim set de limitări ale libertății nemăsurate pe care o sugera în primă instanță formula „Fiecare are dreptul să gândească!”.

Gândirea pentru sine și gândirea pentru ceilalți

Atât rezultatele gândirii cât și rolul ei de reprezentare pot figura în două modalități diferite: pentru autorul gândirii sau pentru alții. Din această perspectivă trebuie să facem diferența dintre gândirea pentru sine și gândirea pentru ceilalți. Cel mai relevant criteriu de separație îl constituie consecințele gândirii, raportat la cei care le suportă. Reformulată din perspectiva acestui criteriu separația poate fi înțeleasă de forma următoare:

  1. Gândirea pentru sine – este gândirea ale cărei consecințe le suportă autorul gândirii. Această variantă este însoțită de o formă de suprapunere a libertății peste responsabilitate: ești liber să gândești cum vrei atâta timp cât suporți consecințele gândirii tale. În funcție de sistemul moral în care persoana se naște/alege să trăiască, pot surveni sa nu câteva forme de limitare a acestei libertăți.

Exemplu: Ca principiu, am libertatea de a-mi asuma riscul infectării cu SARS-CoV-2, de a nega că există COVID-19, de a considera că există o schemă terapeutică simplă și valabilă pentru toți[2], de a fi convins că vaccinul este ineficient, cu condiția însă ca atât gândurile mele pe această temă cât și influența pe care ele o exercită asupra deciziilor să mă afecteze doar pe mine.

  1. Gândirea pentru alții – este gândirea ce-și revarsă consecințele asupra altora. În acest caz libertatea gândirii necesită o ajustare în funcție de responsabilitatea pe care o avem asupra altora.

Exemplu: Riscul ca la rândul meu să infectez cu SARS-CoV-2 pe alții limitează comportamentele mele care duc la o astfel de situație. Dacă refuzul vaccinării atrage riscul ca eu să fiu un mediator al infectării altora[3] atunci iarăși este în discuție o limitare.

Această clasificare are un grad de imprecizie în descrierea realității, cea mai evidentă demonstrație putând fi făcută analizând gândirea în raport cu exprimare/comunicarea ei: gândirea exprimată/comunicată are un statut ambiguu, putând fi atât pentru sine cât și pentru ceilalți (prin faptul că le influențează deciziile). Din perspectiva responsabilității ambiguitatea poate fi eliminată dacă gândirea pentru sine nu este exprimată/comunicată.

Voi continua interogațiile în direcția gândirii ca decizie și a standardelor gândirii.

————————————————————————-

[1] Ca principiu, medicina face parte dintre aceste profesii.

[2] Adică o terapie minunată, fiind liberi astfel să credem în minuni.

[3] Deoarece deocamdată nu există dovezi clare privind stoparea transmiterii virusului prin vaccinare, această responsabilitate poate fi discutată până acum doar într-o modalitate slabă a ei. Precizez că formula „nu există deocamdată dovezi” indică absența dovezilor privind garantarea protecției împotriva infectării (inclusiv asimptomatice) și transmiterii virusului, existând dovezi care arată că vaccinarea unui procent mare din populație reduce per ansamblu rata transmiterii infecției. De asemenea, există dovezi care demonstrează reducerea semnificativă, în urma vaccinării, a spitalizării cetățenilor infectați cu SARS-CoV-2

You may also like...

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *