Ce înseamnă acasă? Câteva sensuri comune pot constitui un bun început: locul în care ne-am născut; casa în care am crescut; comunitatea în care ne-am ivit pe lume. După cum putem observa, aceste sensuri tind să indice o localizare spațială. Aș spune însă că sensul tare îl constituie punctul de pornire, respectiv de orientare.[1] În funcție de acasă ne orientăm în spațialitatea numită în mod cotidian lume.
Dincolo de aceste coordonate spațiale, există un sens comun mult mai puternic, chiar dacă mai puțin evident: familia; adică familia în care ne-am născut/am crescut și familia pe care am construit-o/la a cărei construcție am participat.
Familia în care ne-am născut este primordială, constituind de fapt modelul personal de familie. Coordonatele ei principale sunt părinții, ca mijlocitori ai apariției noastre în lume. Însă și părinții tind să aibă o pondere inegală în conturarea sentimentului de acasă, mama având prioritate. S. Freud sugerează că tatăl tinde să contureze un chip special al lumii în fața copilului, structura regulilor și interdicțiilor fiind pe primul loc.
Părinții sunt primii/principali reprezentanți ai umanismului pe care-i întâlnim: mama prin medierea inserției noastre în limbaj și în cultură, iar tatăl prin indicarea faptului că existența umanității este bazată pe reguli, asigurând inserția noastră în civilizație. Aceste rosturi ale părinților indică transcenderea locului către o altă realitate, dezvăluie că Acasă nu se reduce la un loc, la câteva persoane esențiale și o serie de obiecte, ci presupune existența a ceva situat cumva dincolo de ele.[2] Acest ceva este umanitatea.
Familia în care ne-am născut își conturează existența pe fundalul comunității; adică în contextul lumii, respectiv al umanității.
Familia pe care o construim are caracterul unei rupturi față de familia în care ne-am născut, principala dovadă vizibilă constituind-o conceptul socri. Faptul că soacra este cea care donează mai toate sensurile acestui concept nu face decât să evidențieze importanța mamei în familia în care ne-am născut, ruptura manifestându-se în special față de rolul acesteia. Soacra este cumva un simbol sacrificial, indicând nedreptatea necesară la care trebuie să recurgem pentru a putea construi o familie. Analiza soacrei ca temă culturală indică faptul că este vorba de o ruptură care se înfăptuiește continuu, dar niciodată definitiv. Prima întoarcere la familia în care ne-am născut o reprezintă transformarea soacrei în bunică. Este poate momentul în care începe un proces treptat de inversare a importanței celor două familii, prima tinzând să fie absorbită cumva de familia pe care o construim.
Familia pe care-o construim dă seama de efortul depus pentru a genera, la rândul nostru, un context (de lume; adică de umanitate) necesar pentru ivirea pe lumea a unor noi oameni.
Familiaritatea
Cele două familii esențiale pentru existența lui Acasă ne indică una din caracteristicile fundamentale ale acestui concept: familiaritatea. Acasă este locul familiar. Familiaritatea nu este epuizată de ansamblul relațiilor de familie, ci include și o modalitatea esențială de raportare la lucruri. La domiciliul personal, adică acasă, lucrurile ne sunt familiare: le știm fiecăruia dintre ele locul, rostul, nivelul de disponibilitate.[3]
Familiaritate cu lucrurile constituie o modalitate de protecție împotriva necunoscutului. Lucrurile familiare (asemenea persoanelor) nu ne solicită atenția,[4] deoarece știm că nu ne vor agresa, le știm locul, funcțiile. Obiectele care ne înconjoară la domiciliul personal nu ne obligă să ne gândim la ele,[5] deschizând astfel principala formă a libertății noastre: libertatea de a ne gândi la ce vrem sau, mai ales, de a nu gândi nimic. Familiaritatea aduce așadar liniște, deschizând posibilitatea odihnei. Familiaritatea este o condiție esențială pentru posibilitatea somnului.[6] Somnul este o cerință biologică esențială pentru existența fiecăruia dintre noi.
Totodată, totalitatea gadgeturilor cu care ne mobilăm domiciliul personal este orientată către a ne livra sentimentul de lejeritate a existenței pe care ni-l amintim din perioada copilăriei.
Acasă este un sentiment necesar pentru orientarea noastră în lume. În limbajul heideggerian, putem considera că Acasă este un existențial fundamental al omului/Dasein-ului. Fără totalitatea elementelor ce întrețin acest sentiment cădem pradă dezorientării existențiale.
[1] Din această perspectivă, este vorba de o orientare bipolară: acasă-lume; formula „a pleca în lume” constituie un exemplu al modului în care se conturează cel de-al doilea pol.
[2] Depășirea către altceva, către un dincolo, are doar caracter metodologic. Familia în care ne-am născut este situată în umanitate, participând la ea.
[3] Rostul familiarității cu lucrurile în conturarea sentimentului necesar de acasă constituie una din mizele societății de consum. Una din țintele marketingului o reprezintă promovarea unor lucruri din ce în ce mai familiare, tot mai capabile să medieze eficient relația noastră cu realitatea, adică manipularea ei în interesul nostru. Cu alte cuvinte, societatea de consum mizează pe ustensilitate, o potențează, amplificând importanța familiarității cu lucrurile în dauna restului dimensiunilor ce participă la donarea familiarității; adică în dauna familiei. Această răsturnare este vizibilă în rolul pe care obiectele îl au în existența familiei, ele subordonând deseori rolul relațiilor inter-umane (o hermeneutică a telecomenzii ar putea constitui un punct de intrare în noua modalitate de structurare a relațiilor). Relațiile dintre membrii familiei sunt din ce în ce mai mult dependente de obiectele de consum, indicând o modificare de accent în semnificația familiei și a familiarității. Potențarea ustensilității promovată de tehnologie și societatea de consum (Adică de orientare către consum a tehnologiei; însă producția pentru consum constituie o caracteristică fundamentală a tehnologiei. Cu alte cuvinte, tehnologia apare și se dezvoltă pe fondul orientării ustensilice a omului. Știința, în calitate de condiție de posibilitate a tehnologiei, este și ea dependentă de orientarea ustensilică.) a determinat chiar forme derivate a lui Acasă, autoturismul personal constituind cel mai bun exemplu.
[4] Excepție face efortul de achiziționare a lor. În condițiile în care achiziția lucrurilor ce mobilează domiciliul personal cade pradă modei, efortul depus pentru procurarea obiectelor casnice tinde să anuleze necesare odihnă pe care trebuie să ne-o ofere domiciliul personal, diluându-i acestuia din urmă caracterul de Acasă.
[5] Excepția făcând situația în care se strică. În astfel de momente domiciliul personal tinde să se transforme din acasă într-un loc de muncă.
[6] A pune capul pe perna ta constituie una din formulele ce evidențiază aceste caracteristici ale lui Acasă.
Foto preluată de pe: http://www.business2community.com/social-media/the-great-debate-does-familiarity-equal-experience-0268404
