În orice context medical accesul la informație este un drept fundamental

În urmă cu cca. 4 luni încercam să declanșez o dezbatere pe tema incertitudinii ce caracterizează lupta împotriva pandemiei COVID-19 și a necesității unor abordări transparente din partea instituțiilor statului, care să includă recunoașterea incertitudinii.

Interesul pentru informații pe această temă s-a dovedit a fi cvasi-absent. Dorința de a descâlci complicata poveste a diferenței dintre ce cunoaștem și ce nu știm (încă) s-a pierdut cumva în umbra încrederii în decizia politicienilor.

Am descoperit însă din întâmplare că privarea cetățenilor de informațiile relevante și recunoașterea publică a zonelor de incertitudine nu reprezintă o caracteristică universală, existând cel puțin un stat care a adoptat o politică de transparență. Este vorba de Noua Zeelandă, Ministerul Sănătății din această țară asumând curajul de a publica un set de informații oneste privind acuratețea testelor COVID-19.

Acesta este bun prilej pentru a publica câteva idei anterioare, care vin cumva în completarea articolului Despre legitimitatea politică și cunoașterea științifică în contextul pandemiei COVID-19, ele argumentând următoarea teză: în orice context medical (așa cum este cel specific pandemiei COVID-19) informația este un drept fundamental. Teza este parte a unui principiu mai larg: în noul tip de societate cunoașterea este un drept fundamental (inclusiv în privința lui a ști ce nu cunoaștem); chiar dacă nu prea știm ce să facem cu el.

Cunoașterea contează din ce în ce mai mult, intrând treptat în zona drepturilor fundamentale. În noul tip de societate cunoașterea a devenit un drept fundamental. În calitate de drept cunoașterea seamănă destul de mult cu dreptul la libertate: nu suntem obligați să-l utilizăm, fiindu-ne destul de des suficientă posibilitatea exercitării lui. Fiecare cetățean are dreptul să știe ce l-ar putea afecta, în sensul de a-i fi accesibile informațiile pentru situațiile în care dorește să afle. Drepturile fundamentale nu sunt izolate unele de altele. Spre exemplu, în contextul pandemiei COVID-19 împiedicarea accesului la informațiile relevante reprezintă o încălcare a dreptului la sănătate.

Politica guvernului în privința informațiilor publice este una de infantilizare a cetățenilor. Secretomania guvernamentală împiedică găsirea soluțiilor corecte. Acest lucru nu se întâmplă doar la noi, ci și prin state mai așezate[1]. În cazul României cred că este vorba de o mixtură între ascunderea unor categorii de informații relevante și incapacitatea de a culege alte categorii de informații utile. Partea de lipsă a informațiilor utile este generată de promovarea constantă a incompetenței, practicată de toate partidele politice. Cu alte cuvinte, o parte a secretomaniei guvernamentale ține de fapt de ascunderea „secretului lui Polichinelle”: nu poți lupta împotriva pandemiei COVID-19 dacă instituțiile statului sunt conduse de politruci (numiți de actuala guvernare sau de cea anterioară), dacă angajările în sectorul public sunt controlate politic etc.

Valul de susținători ai cunoașterii pare să fi dispărut în mod ciudat în umbra politicilor oficiale. Interogarea critică a datelor guvernamentale a fost înlocuită de alinierea în corul responsabil de ecoul anunțurilor oficiale. Dacă Guvernul anunță că trebuie purtată mască tot ce se poate auzi din rândul gânditorilor critici este „Poartă mască!”, intonat pe diferite tonuri (inclusiv acuzatoare la adresa celor care ratează necesitatea acestei măsuri de protecție). Nu faptul că îndeamnă populația la utilizarea măștii faciale este problematic, ci lipsa dorinței de a căuta soluții suplimentare, de-a investiga specificul acestei societăți și a proiecta măsuri adecvate.

Problema n-o constituie absența criticii Guvernului, aceasta intrând mai curând în sarcina opoziției. Nu mă interesează politica, ci cunoașterea. Politica este relevantă aici doar din perspectiva evitării răului maxim pe care ea l-ar putea aduce. Soluțiile esențiale împotriva pandemiei COVID-19 vin de la știință, respectiv de la modelarea comportamentelor sociale pe baza științei. Politicienii preiau sau nu recomandările științei, în funcție de capacitatea lor de-a înțelege posibilitățile și limitele acestea și, mai ales, în funcție de interesele lor legate de putere. Oamenii politici se aruncă în brațele primei promisiuni de izbăvire din pandemia COVID-19, fără să analizeze critic datele. Iarăși, nu se întâmplă doar la noi, un bun exemplu fiind contractul pentru Remdesivir încheiat de U.E., în condițiile în care există inclusiv un studiu OMS care indică ineficiența acestui antiviral împotriva SARS-CoV-2.

Absența reacțiilor adecvate ale societății civile privește absența raportării critice la politicile publice ale Guvernului, din perspectiva îmbunătățirii lor, adică efortul de-a identifica soluții mai bune decât cele propuse de oficialități. Dacă ne raportăm la importanța cunoașterii în actualul context, devine vizibilă absența unei caracteristici esențiale a societății civile: poziționarea critică față de modul în care este utilizată (sau nu) cunoașterea în deciziile guvernamentale. Ca și cum societatea și-ar fi consumat toată energia în criticile (întemeiate) la adresa PSD și acum, stoarsă de vlagă, așteaptă să vadă ce se întâmplă. În opinia mea, societatea civilă trebuie să joace rolul de cenzor la adresa celor ajunși la guvernare, indiferent de culoarea lor politică, inclusiv în domeniile care presupun producerea și utilizarea cunoașterii.

Cunoașterea nu poate fi redusă la personale care preiau în mod necritic o valoare a lui R  (numărul de reproducere) și prezintă proiecții pe termen mediu sau lung prin extrapolarea acesteia într-o abordare extrem de simplistă. Comunitatea științifică știe deja că absolutizarea acestui indicator este greșită, că el exprimă o medie, ce include un amestec de super-transmițători și cetățeni infectați care nu transmit, că valoarea sa depinde de caracteristici ale societății etc. Noi știm că valoarea lui R pentru România are un grad de incertitudine suplimentar, generat de variabilitatea testării.

Din perspectivă științifică nu știm unde ne aflăm și care sunt soluțiile pentru a ieși din această situație. Dacă îmbrățișăm necritic narațiunea guvernamentală (ori pe cea a opoziției) contribuim la adâncirea lipsei de cunoaștere. Există un pachet de măsuri eficiente recomandate în mod tradițional de epidemiologi. Nu știm însă dacă le putem respecta pe toate și dacă nu, de ce se întâmplă asta. Nu știm nici dacă sunt suficiente/eficiente. Și trebuie să admitem această situație, identificând zonele de incertitudine. Admiterea incertitudinii are șansa de a genera încredere în rândul populației. Ratarea transparenței în acest domeniu accentuează neîncrederea, riscând să devină bulgărele de zăpadă ce va izbi puternic viitoarea campanie de vaccinare. Admițând incertitudinea erorile generate de absența cunoașterii la începutul pandemiei („Nu purtați mască deoarece ea nu vă protejează!” fiind unul din multe exemple) și de-a lung întregului traseu de până acum pot căpăta o explicație simplă. În caz contrar ele vor hrăni valul de neîncredere, aflat într-o continuă creștere în rândul populației. Dorința politicienilor de a poza în atotcunoscători pentru a fi aleși are un impact negativ asupra sănătății publice.

Este evident că nivelul cunoașterii în privința SARS-CoV-2 este în creștere. La fel de evident este însă că se menține o zonă de incertitudine, pe care trebuie s-o identificăm în mod corect, separând ceea ce dorim de ceea ce știm. Dezbaterea onestă ne poate veni în ajutor. Ea implică asumarea riscurilor: libertatea opiniilor aduce cu sine și posibilitate fiecărui cetățean de a se rosti împotriva științei, atacându-i diferitele domenii, mișcarea anti-vaccin fiind un (periculos) exemplu. Ne putem păzi de riscurile aferente vehiculării neștiinței pe post de cunoaștere științifică prin intermediul reflecției critice. Importanta cunoștințelor dobândite în școală este dată de ceea ce reușim să facem cu ele, contextele extreme, precum cel actual, sporindu-le valoarea (sau costurile aferente absenței lor). Centrarea educației noastre școlare pe importanța notelor ne-a generat însă tendința de a caută întotdeauna un evaluator, de a însărcina pe alții cu evaluarea situației în care ne aflăm. De aceea, în domeniile în care nu ne pricepem avem nevoie de ajutor. Important este să aibă cine să ne ajute. Problema o constituie identificarea locurilor în care putem găsi acest ajutor. Asumând riscul unei generalizări pripite, nu m-aș grăbi să indic Guvernul sau televiziunile drept surse pentru informații adecvate, acestea fiind victime vizibile ale intereselor politice. Putem descoperi surse viabile de informații corecte în societatea civilă și canale, ce pot fi utilizate pentru diseminarea informațiilor.

Există câteva anunțuri privind descoperirea unor vaccinuri eficiente. Ele constituie raza de speranță pe care o așteptam toți. Problema este că politicienii sunt abili manipulatori ai speranței, reușind s-o gonfleze cu mult peste justificările realiste. Valul de speranță revărsat de politicieni asupra noastră riscă să ne anuleze spiritul critic, ratând diferența dintre „este un vaccin eficient” și „vrem să fie un vaccin eficient”. Dintr-o perspectivă critică este bine să știm că, deocamdată, speranța este bazată pe încrederea în companiile care au făcut anunțurile respective, datele cercetărilor nefiind disponibile în acest moment pentru o analiză critică din partea comunității științifice. Suplimentar, deocamdată nu avem cum să evaluăm efectele pe termen lung ale unei noi tehnologii de producere a unor vaccinuri, fiind nevoiți să asumăm riscuri. Ceea ce înseamnă că speranța trebuie dublată de analiza prudentă a datelor. Politicienii, aflați în campanie electorală, încurcă cu mult spor această raportare: cei aflați la putere accentuează speranța, în timp ce opoziția pare să beneficieze de umflarea motivelor de spaimă. Ambele perspective sunt greșite, excesul constituind eroarea comună. Trebuie să sperăm ca vaccinurile anunțate (sau măcar unul dintre ele) vor avea eficiența declarată și avem nevoie de evaluări prudente ale situației, pentru a ne păzi de speranțe deșarte și de riscul unor efecte secundare încă necunoscute. Diferențierea lucidă între ceea ce știm și ceea ce nu știm ne-ar putea ajuta. Doar că această abordare pare să nu-și fi găsit încă locul în spațiul public.

[1] A se vedea, spre exemplu, articolul: Data secrecy is crippling attempts to slow COVID-19’s spread in U.S., epidemiologists warn,  https://www.sciencemag.org/news/2020/07/us-epidemiologists-say-data-secrecy-covid-19-cases-cripples-intervention-strategies

You may also like...

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *