În vizită la mânăstiri

Pentru prima oară am cedat curiozității, amestecată cu o umbră de credință, și am vizitat câteva mânăstiri din nordul Moldovei în Săptămâna Mare. Momentul ales ține mai curând de coincidența cu o vacanță bugetară decât de asumarea unui travaliu purificator.

Lipsindu-mi simțul teologic și persistența unor întrebări orientate în această direcție, predominantă a fost curiozitatea istorico-culturală. Am avut la dispoziție  foarte puține elemente pentru a înțelege, adică pentru a accesa cognitiv astfel de locuri. Lecturile sumare amestecate cu cele câteva monumente de cult occidentale vizitate (în dispoziția de turist emoționat/impresionat) mi-au asigurat câteva puncte de referință. Ele au fost dublate de dorința de a înțelege ceva esențial pentru spiritul acestei nații, punctul esențial de sprijin pentru strămoșii mei. Adică, iarăși, o formă de căutare a lui Acasă; de data aceasta ar fi vorba de unul din fermenții subtili ai identității comunitare și personale.

Cea mai puternică impresie mi-a produs-o Agapia Veche. A contribuit în mod esențial la asta, cred, relativa izolare în care se află, corespunzând, poate, propriilor idealuri (uitate între timp) pentru locuri de retragere. Simultan, acolo distanța efectivă față de lume corespunde celei simbolice, în imaginea pe care-o aveam despre astfel de lăcașuri. Are în ea și amintirea unui fragment din grădina Raiului. Lectura ulterioară a istoriei acestui lăcaș mi-a ridicat un semn de întrebare asupra sensului pe care-l are unul din afișele postate la poarta lui „Acesta este un loc sfânt!”. Într-o paradigmă mundană am putea considera că desele surpări de clădiri sunt semnului unui ctitor neinspirat, care a ratat prilejul unor construcții durabile,adică una din formele de supraviețuire în istorie. Lucrurile devin mai complicate dacă schimbăm contextul, soarta acestei mânăstiri semănând puternic cu cea a acestor meleaguri: generații succesive și-au consumat energiile creatoare în eforturi de reconstrucție, supraviețuirea fiind cel mai important semn al reușitei. Legenda meșterului Manole pare să corespundă acestor spații geografico-culturale, Ana fiind simbolul energiilor creatoare captive între zidurile construcțiilor succesive.

Mânăstirile Voroneț și Humorului se remarcă prin identitatea abordării religiosului prin intermediul picturii. Ambele sunt transpunerea unor interpretări „populare” și pentru popor, încercând să înlesnească accesul mulțimii la câteva sensuri simple.[1] La Voroneț am ascultat câteva frânturi de explicații, date de o măicuță școlită, în același ton simplul și ușor de înțeles. Parcă asiști la o schimbare a direcției firești: de la străduința individului pentru a înțelege s-a trecut la efortul de a i se livra acestuia sensuri ușor de accesat. Simplitatea pare să anuleze misterele, din dorința de a accentua adeziunea enoriașilor. O astfel de abordare însă spune ceva și despre dimensiunea intelectuală a celor  pentru care au fost create aceste mesaje.  Altfel spus, în logica laică a progresului aceste picturi sunt expresii ale unei tendințe de atemporalitate (pretențios spus), adică de indiferență la timp ca formă de rămânere în urmă. Am putea eventual prezuma asumarea unui asemenea mod de-a fi ca un chip de afirmare a identității religioase. În această paradigmă lucrurile par să fie reușite. Frapează simplitatea teologicului aflat la vedere; adică prea puțina metafizică. Cunoașterea canoanelor ar putea epuiza întregul univers de discurs.

Căutarea lui Acasă în această zonă este bântuită de ideea unei necesare smulgeri față de trecut, a unei depășiri a acestuia înspre potențialitățile națiunii. Aceste frumoase chipuri ale trecutului vor fi împlinite în lumea aceasta[2] doar întrucât vor avea și în spațiul laic o reflecție pe măsură.

Este călugăria o soluție individuală de salvare? Afectează ea structura comunității prin diluția rezervei de inițiativă a acesteia? Ori trebuie s-o pontăm în rândul contribuțiilor la salvarea membrilor comunității, înlesnindu-le trecerea către lumea cealaltă?

Mulțimea vizitatorilor este prinsă de patosul turistic (amestecat, uneori, cu o discretă căutare de sine), mânăstirile având o formă aparte de exotism. Chiar și atunci când credința joacă un rol important gesturile par să stea mai curând sub semnul pariului lui Pascal. Intimitatea credincioșilor este perturbată de turiștii amatori de senzațional și de mântuirea prin simpla prezență.

Mânăstirile și schiturile ctitorite în abundența de vegetație sugerează mai curând o formă de apropiere de mundan, o modalitate autohtonă de-a asuma viața monahală. Relativa lor bogăție amintește despre caracterul discret ambiguu al acestora: loc de rugăciune și izvor de bunăstare, competența teologică fiind dublată de o formă de competitivitate economică. Disputa publică contemporană pe tema veniturilor Bisericii aduce și ea în atenție aspectul funcțional-economic al acestor lăcașuri de cult. Cum nu sunt măcinat de mari pasiuni secularizante cred că această națiune își permite să întrețină economic, alături de un întreg aparat administrativ ineficient (având la vârf reprezentanții politici) și o dimensiune religioasă a cărei menire este mai curând legată de lumea cealaltă. Cu condiția însă ca impactul asupra lumii acesteia să depășească rugile formale pentru diverșii conducători, trecând la modificări consistente cel puțin în plan moral. În mod paradoxal, o preocupare semnificativă pentru credință coexistă cu o la fel de semnificativă indiferență față de orice principiu, riscând deseori periculoase apropieri față de diferite forme de anomie. Câteodată, cei care acționează împotriva interesului comunitar își găsesc o prea mare trecere în rândul unor fețe bisericești, fapt care le conferă un anume sentiment de impunitate, cel puțin raportat la lumea cealaltă. Egalitatea accesului la credință nu este același lucru cu promovarea imaginii publice a acestui gen de oameni. Biserica ar trebui să aibă cel puțin cu aceste personaje (ca și cu cele politice de altfel) o relație privată. Altfel riscăm ca această instituție să se înscrie în mod irevocabil în mentalitatea „banul rezolvă totul”, adică într-un pragmatism străin de valorile pe care ar trebui să le promoveze creștinismul. Oricâtă neutralitate aș încerca, nu pot scăpa de sentimentul că Biserica dorește în mod nepotrivit să devină o forță a acestei lumi în detrimentul relației speciale pe care trebuie s-o aibă cu transcendența. Credința unui popor nu se măsoară totuși în numărul de biserici, ci în faptele lui cotidiene, adică în reflexia pe care o au principiile religioase asupra cotidianității. Avem totuși prea mulți ctitori de biserici ce constituie contramodele sociale, prea mulți enoriași care se roagă asiduu în lăcașe de cult și, odată ieșiți afară, manifestă forme de sălbăticie socială, prea multe mașini pline de cruci și icoane conduse de șoferi agresivi, prea … Undeva s-a pierdut măsura în contactul cu laicul, riscând asemănarea cu chipul acestuia. Ceea ce aduce un neplăcut sentiment de relativism în relația cu absolutul. Adică exact ceea ce lipsește unui popor cu adevărat credincios.

Accesul la lăcașele de cult contra cost se înscrie și el în această paradigmă a unei prea mari concentrări a Bisericii pe interesele economice. Un astfel de gest conduce la situația paradoxală că o Biserică ce se declară a celor năpăstuiți menține criterii economice de acces în lăcașurile sale. Practic, un sărac nu-și permite să viziteze o astfel de mănăstire.[3] Chiar și cel care își permite un astfel de cost va rămâne cu subconștientul bântuit de relația dintre credință și bani.[4]

Suntem credincioși ori vrem să ne părem astfel?



[1] Este, poate, chipul în care s-a schițat trecerea noastră la abordarea populară, o formă (timidă) de sincronizare la mersul Istoriei.

[2] Din punctul de vedere al trecerii către lumea cealaltă bănuiesc că și-au atins cumva propria menire de forme exemplare pentru manifestare a credinței. Deoarece îmi este inaccesibilă înțelegerea acestei lumi în detaliu nu pot decât să emit judecăți bazate pe vizionarea suprafeței lor, reținând străduința întru Dumnezeu într-o lume în care Divinitatea pare să fie căzută în uitare.

[3] Pentru a fi corect, se poate intra la ele gratuit în afara programului de vizită, respectiv în timpul anumitor ceremonii religioase.

[4] În sine această relație nu este problematică în măsura în care am putea vorbi de o strânsă legătură dintre nivelul averilor și munca depusă pentru ele, în acest caz banii dați Bisericii fiind simbolul unui efort personal pe care credinciosul înțelege să-l închine Bisericii. Problema o constituie însă „formele alternative de îmbogățire” și, mai ales, cele ce pot fi considerate profund antisociale.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>