Am un prieten care investește somnul cu atributele unei revolte împotriva sistemului ce tinde să-i îngrădească libertatea. Atitudinea devine vizibilă în momentul în care refuză să vină la serviciu în favoarea somnului, în zilele în care practică somnul ca formă de protest față de lucru, față de constrângerile la care-l obligă societatea.
Are însă o lipsă de măsură în toate, atât în cele rele cât și în cele bune.[1] Într-o analiză globală se poate spune că escapadele în universul lui Moș Ene sunt compensate de perioadele de stahanovism. Chiar și excesele în muncă păstrează un iz de protest față de programul de lucru, față de ritualurile sociale aferente muncii. În principiu îi este aplicabilă următoarea formulă: nu te lasă la greu, dar dispare din când în când.
Comportamentul său este unul de resemnificare a timpului liber, transformându-l dintr-o parte anexă a serviciului într-o formulă de protest față de acesta. Negându-i ciclicitatea legală și afirmându-i legătura acestuia cu bioritmul personal evidențiază ruptura față de sine la care ne obligă traiul social.
Alegerea somnului trimite la un sens mai profund, la o dorință de uitare, de ruptură de această lume, la un refuz periodic al ei. Această opțiune este dublată însă de repetate reveniri în sânul acesteia. În termenii unui protest fundamental, ciclicitatea trădează nehotărârea, indecizia privind asumarea definitivă a unei atitudini, ezitarea, deopotrivă în fața lumii și în fața refuzului normelor acesteia.
Pentru a împăca disonanța cognitivă[2] ivită în atitudinea sa față de lume, prietenul recurge la procesul de raționalizare, punând deseori somnul pe seama oboselii sau al întâlnirii (accidentale sau nu) cu Bachus. Cum efortul explicativ se orientează către atitudinea de refuz, către revoltele-i periodice, încercând să le armonizeze cu ceea ce tindem să considerăm a fi normalitatea, adică deoarece nu încearcă să argumenteze predominant împotriva așteptărilor sociale, este evident că acest tip de revoltă îl trăiește cumva firesc, ca o chemare de dincolo de el, ca o încercare cvasi-inconștientă de a-și demonstra inutilitatea oricăror eforturi și de-a trăi conform acestei lipse de sens a existenței ce-l bântuie.
Previzibil, este deseori supus judecății de către ceilalți, o judecată construită pe „Așa se face!”-ul impersonalului se al societății, dezvoltată de cei care au asumat formele realizării de sine propuse de societate ca sens al existenței. Astfel că aceste judecăți ajung de fapt să fie cumva confruntări între chipul pe care-l iau valorile societății în existența cotidiană a celor ce-l înconjoară și acest refuz sporadic al lor. Mă întreb însă de partea cui este autenticitatea existenței: de partea „judecătorilor” ori a celui judecat? Suspectez că argumentele judecătorilor (printre care mă număr deseori și eu) sunt impersonale, judecata fiind exercitată în numele unor idealuri sociale (la rândul lor insuficient fundamentate), în timp ce comportamentul prietenului meu este un argument al existenței sale. Deranjanta sa imprevizibilitate este personală într-o mai mare măsură decât plăcuta previzibilitate a celorlalți.
Refuzul său constant de teoretiza această atitudine ratează o posibilă clasificare a ei. Însă absența organizării discursive a acestor escapade existențiale este coerentă cu natura lor, indicând onestitatea acestor experiențe. Altminteri, ele ar risca să devină doar „argumente” într-un discurs nihilist, pierzându-și tăria prin anexarea lor la încercarea de-a afirma ceva, adică de-a impune o teză, gest care trădează un nihilism ciuntit.
Având în vedere faptul că această atitudine i-a însoțit întreaga existență de până în acest moment, mă bântuie gândul că este vorba de-un mod de-a fi autentic, de-o zbatere existențială ce n-a putut fi închistată în șabloanele sociale. Sigur că acest mod de-a fi suportă multe judecăți negative din perspectivă comunitară: el perturbă formele cotidiene ale încrederii, putând să fie bifat la comportamentele cu acțiune corozivă asupra capitalului social. Însă, pe lângă faptul că manifestă dese compensări în relațiile cu ceilalți, ce atârnă de partea pozitivă a balanței sociale, acest mod de-a fi se situează pe deplin pe linia de fisură dintre interesele individuale și cele sociale, fiind o aducere aminte a acestei probleme insolubile.
Într-o analiză a raporturilor dintre noi doi, sensul utilitar al prieteniei suferă cu ocazia multora din aceste aventuri existențiale. Însă este afectată doar dimensiunea pragmatistă a prieteniei, cea născută în zona formulei „Do (tibi), ut des!”.[3] Dacă reducem prietenii la martori și păzitori ai intereselor sociale atunci prietenia își pierde sensul personal, devenind o instituție a statului. Mai mult decât atât, poate că prietenii sunt meniți a ne trezi din „visul existenței sociale cotidiene”, uneori chiar prin comportamentul lor, aruncându-ne în fața întrebărilor existențiale și forțându-ne să ne căutăm propriile sensuri.
Existența personală nu poate fi luată de-a gata, prietenii fiind chemați să ne amintească de asta.
[1] Dacă iau în considerare afirmațiile sale, cele bune sunt dezvoltate deseori ca o formulă de compensare, născută dintr-un sentiment de vinovăție. Semn că presiunea socială reușește să-și arate cumva chipul, adâncind de fapt disjuncția dintre cele două moduri de-a fi, respectiv disonanța cognitivă.
[2] Forțez aici interpretarea din perspectiva acestui concept de psihologie socială, luând totodată în considerare posibilitatea coexistenței a două atitudini existențiale diferite, care-și reduc fiecare disonanța cognitivă în favoarea ei. O astfel de atitudine are un efect paradoxal: accentuează disonanța cognitivă și, totodată, o anulează. Din această perspectivă, conceptul disonanță cognitivă se susține doar în măsura în care acceptăm ideea unui „eu” unitar, centrat pe un discurs coerent. Asta rămâne însă de demonstrat, disonanța cognitivă putând fi o formă de ruptură ce apare în „eul social” și care ar putea coexista fără mari probleme cu un „eu” situat la distanță de idealul de sine. Altfel spus, disonanța cognitivă se susține doar întrucât presupunem o aderare totală a individului la valorile sociale. Conceptul apare astfel slăbit de fiecare formă autentică a existenței, de încercările personale de a dona sens faptului de-a fi.
[3] Și asta doar în principiu, având în vedere comportamentele compensatorii dezvoltate pe fondul unui ambiguu sentiment de vinovăție.
Foto John William Waterhouse, „Sleep and His Half-Brother, Death” (1874), preluat de pe http://revoltinthedesert.blogspot.ro/2007_07_01_archive.html
