După cum vom vedea, expresia nu gândim la fel trebuie interpretată atât în sensul unor diferențe existente între noi în privința gândirii cât și în direcția variațiilor existente în gândirea fiecărei persoane. (La fel de bine vom putea observa că imaginea este menită doar să atragă atenția, din aceste rânduri lipsind discuțiile despre niscaiva diferențe de gândire pe criterii de gen.)
Voi începe cu a indica unele dintre diferențe.
Eficiența gândirii nu poate fi egalizată prin decizie politică
Vestea proastă este că (înțeleasă în sens tare) gândirea nu face obiectul intervenției corectitudinii politice: nu gândim la fel de adecvat/eficient doar pentru că decretăm că toți gândim la fel. Acolo unde deciziile antrenează suportarea costurilor aferente lor, bucla de feedback este suficientă pentru a anula mecanismele sociale de protecție a individului împotriva propriilor erori cognitive, diferențele devenind astfel vizibile. Chiar dacă sună elitist, aceasta este structura realității cognitive.
Spun că este o veste proastă deoarece pandemia COVDI-19 aduce cu sine o întâlnire mai abruptă cu realitatea, lipsită în multe cazuri de tradiționalele mecanisme de protecție a noastră împotriva propriilor erori cognitive (împotriva propriei prostii, în limbaj tradițional). Deciziile noastre din aceasta perioadă antrenează costuri directe asupra propriei persoane și, din păcate, a altora.
În același timp însă, cauza diferențelor reale existente în privința gradelor de adecvare a gândirii suportă niscaiva explicații politice. Câteva gânduri pe tema mijloacelor de evidențiere a diferențelor și o scurtă discuție pe tema limitelor individuale pot oferi o clarificare.
Evidența diferențelor de eficiență a gândirii
În raportul dintre gândire și alte activități umane o primă diferență există în privința evidenței diferențelor: proba diferențelor de gândire este mai dificilă decât în cazul altor tipuri de diferențe.[1] Dacă rezultatele exercițiilor fizice devin vizibile în forma mușchilor iar rezultatele muncii susținute, inspirației și norocului sunt evidențiate de mărimea averii, rezultatul efortului depus pentru perfecționarea propriei gândiri pare să fie aproape invizibil, diferențele calitative din cadrul gândirii fiind forme de specializare pentru astfel de sublinieri (reformulând: se pare că trebuie să fim buni gânditori pentru a avea capacitatea de-a descoperi diferențele existente în adecvarea gândirii; o consecință: doar cei inteligenți pot măsura absența inteligenței).
De fapt am trișat un pic aici, definind gândirea în manieră tradițională, intelectul-elitistă. Dacă ne raportăm la raționalitatea ecologică atunci rezultatele gândirii devin vizibile în toate formele de reușită, inclusiv în mărimea mușchilor, atunci când aceștia aduc un avantaj competitiv. Deși îmi plac cărțile (nu exclud posibilitatea că acesta să fie de fapt un eufemism pentru o manie), nu ader la modelul intelectualului aflat în turnul de fildeș, înconjurat de cărți și izolat de lume. Consider că rostul gândirii trebuie căutat în orizontul utilității sale evoluționiste.[2] O perspectivă evoluționist-pragmatică asupra gândirii sugerează că trebui să-i gândim rolul în zona supraviețuirii și reușitei sociale. În acest context, există o corelație semnificativă între adecvarea gândirii și reușita în diferite medii.
Demonstrarea reușitei pragmatice a gândirii înțelepte, făcută de Thales din Milet,[3] constituie un exemplu de model ce sparge o parte din viziunea intelectualului incapabil de decizii adecvate în viața cotidiană. S-ar putea ca la origine înțeleptul, care constituie unul din modelele intelectualului contemporan, să fie fost definit mai aproape de legătura cu rezultatele practice.
Impactul asupra realității poate constitui un criteriu de evaluare al adecvării gândirii. După cum vom vedea ulterior, relevanța acestui criteriu este puternic influențată de capacitatea noastră de a înțelege rolul hazardului.[4]
Condiționările gândirii
Analiza gândirii ca proces scoate la iveală existența unor pre-condiții ce limitează libertatea dezvoltării gândirii. Cu alte cuvinte, fiecare persoană are posibilitatea obiectivă de a gândi doar în anumite limite. Pentru început putem lua în considerare două categorii de limitări ale gândirii[5]:
- Limitele cu care ne naștem – limitele prestabilite. Două categorii ale datului influențează aceste limite:
- Moștenirea genetică
- Contextul în care ne naștem.
- Limitele pe care ni le dăm singuri. Din punct de vedere cognitiv ele indică ce am făcut noi cu ceea ce ne-a oferit soarta.
Această dihotomie are un grad de artificialitate, scopul ei fiind mai curând de-a ușura înțelegerea decât de-a furniza o descriere completă a realității. Spre exemplu, multe dintre limitările cognitive ce par să rezulte (doar) în urma acțiunilor noastre trebuie analizate și din perspectiva influenței exercitate asupra posibilităților noastre de acțiuni ce aparțin limitelor obiective. Uneori ceea ce ne apare ca subiectiv poate fi un rezultat al limitelor obiective. Deoarece peratologia gândirii este, începând cu modernitatea, fundamentul peratologiei generale a umanului (gândirea fiind considerată izvorul libertății și al legitimității), dezbaterile pe această temă sunt suficient de mult influențate de ideologie pentru a face imposibil consensul. Într-o măsură semnificativă sensul pe care-l dăm libertății gândirii este determinat de alegerile pe care le facem în plan politic. Consecința: cunoașterea gândirii cade deseori victimă patimilor politice.
Am indicat aici cadrul general ce intervine în posibilitatea de-a gândi. Voi continua prin a sugera câteva limitări ale gândirii derivate din oportunitatea gândirii.
Diferența dintre posibilitate și oportunitate
Nu gândim de fiecare dată
Ba chiar s-ar putea s-o facem destul de rar raportat la ceea ce ne place să credem despre noi. Dacă am lua în considerare vreun standard de gândire atunci am risca să fim deseori dezamăgiți de frecvența și performanțele propriei gândiri. Dincolo de factorii contextuali, există o explicație structurală a acestor variații ale gândirii. O scurtă discuție pe această temă s-ar putea să ne liniștească: a nu gândi din când în când se înscrie în limitele normalității (cel puțin până acum).
În orizontul evoluționist putem considera că gândirea costă: a gândi presupune utilizarea unui consum mare de energie. Pentru a simplifica înțelegerea putem s-o denumim energie cognitivă.[6] În consecință, putem considera că a cunoaște reprezintă o povară, desemnând acest aspect al realității umanului prin intermediul expresiei povară cognitivă. Fiecare dintre noi putem suporta povara cognitivă doar până la un anumit nivel, conturat de amestecul dintre hazard și pregătirea cognitivă prealabilă. Date fiind costurile gândirii, fitnessul evoluționist tinde să fie caracterizat de o reușită în identificarea zonei de echilibru dintre beneficii și costuri. A suporta poveri cognitive mari pentru beneficii mărunte aruncă individul în zona ineficienței (fiind vorba de gândire o putem numi prostie). În context evoluționist înțelepciunea individuală este intens dependentă de capacitatea de identificare a acestei zone de echilibru și de adecvare la regulile-i specifice. Cu alte cuvinte, nu trebuie să gândim de fiecare dată, corelativul dreptului de a gândi fiind înțelepciunea de a ne abține.
Nu trebuie să gândim de fiecare dată
În fața complexității (în creștere a) lumii umanitatea a descoperit câteva soluții pentru a ușura indivizii de poverile cognitive.
a. Specializarea gândiri
Putem considera că la ora actuală specialistul este, poate, cel mai important simbol al specializării gândirii.[7] Specialistul poate lua chipul multiplelor profesii. În contextul actualei pandemii medici și multiplele specializări adiacente ocupă primul plan al importanței specialiștilor. În cazul lor specializarea poate fi înțeleasă sub forma setului de abilități și responsabilități specifice, utilizabile pentru a ne apăra de această pandemie. Societatea le-a alocat lor povara cognitivă specifică pandemiei, conștientizând că sunt cel mai bine pregătiți pentru a face acest lucru. În același timp însă, societatea a lăsat restului membrilor dreptul de a gândi, sperând că cetățenii îl vor exercita critic, ținând totodată cont de limitele existente în cazul specificului acestei pandemii.
Abordare critică a situației ne-ar putea indica câteva zone de risc:
– Nu trebuie să considerăm că specialiștii nu sunt supuși erorii. Ei au doar o probabilitate mai mică de a greși și mecanisme comunitare de corecție. Riscul erorii este amplificat de:
- comportamente individuale inadecvate;
- absența conștientizării riscului erorii (îngâmfarea cognitivă);
- ratarea utilizării mijloacelor comunitare de protecție împotriva erorii (furnizate sistemul medicinei bazate pe dovezi).
– Trebuie să ne amintim că nu „haina” îl face pe specialist, ci comportamentul. Cu alte cuvinte, există riscul ca unii indivizi doar să pară a fi specialiști, practica dezvăluind rapid că ei au căpătat din greșeală dreptul de îmbrăca această haină.
b. Ceilalți
Chiar dacă adorăm să rostim cuvintele deștept și (mai ales) prost prin raportare la caracteristici individuale, o bună parte a cunoașterii are caracter social. Prin asta nu mă refer doar la caracterul comunitar al cunoașterii științifice (comunitatea oamenilor de știință fiind o condiție de existență și progres a cunoașterii științifice), ci și la o formă de influențare a cunoașterii individuale determinată de caracteristicile (cognitive, în cea mai mare parte) sociale. Exemple care ar putea furniza capete de dovezi:
- Societățile bazate pe cunoaștere au evidente avantaje tehnologice și (în consecință) de supraviețuire. În acest caz putem prezuma în mod legitim aplicabilitatea principiului emergenței: cunoașterea existentă la nivelul indivizilor capătă o structură aparte la nivelul comunității.[8]
- Preluarea individuală a practicilor cognitive specifice grupului social. Dacă majoritatea celor din jurul nostru întâmpină o problemă (doar[9]) cu Doamne ajută probabilitatea ca noi să-i căutăm o rezolvare rațională scade semnificativ.
- Indivizii ar putea tinde către media grupului.[10]
- Selecția naturală la nivel de grup dezvăluie un set de practici și avantaje specifice.
În mare, din perspectivă cognitivă îi putem gândi pe ceilalți sub forma unui rezervor de practici cognitive și soluții la probleme specifice. Suplimentar, deși inteligența grupului nu este undeva „în aer”, această modalitate de a o gândi s-ar putea dovedi eficientă din perspectiva descrierii efectelor ei.
d. Raportul proporțional dintre consecințele deciziilor și energia cognitivă investită în ele.
Economia cognitivă deschide un spațiu al normalității pentru anumite abțineri de la a cunoaște, respectiv de la a gândi. După cum am văzut, capacitatea de alocare eficientă a resurselor cognitive pare să ofere avantaje evoluționiste. Vom încerca să exemplificăm astfel de situații prin apel la diferitele euristici, în special la euristica simplă și rapidă.
––––––––––––––––––––––––
[1] În mod tradițional tindem să credem că traseele școlare pot fi asociate cu astfel de diferențe. Există mai multe motive pentru care dovezile tradiționale tind să nu mai fie relevante:
- gândirea nu este un fel de virus pe care oamenii îl iau prin simpla prezență într-un loc (spre exemplu la școală sau universitate);
- diligența instituțională generală în privința metodelor și rigorii evaluării este în scădere;
- academismul a intrat în zona mijloacelor de concurență politică (deoarece cunoașterea este tot mai mult utilizată ca armă politică), înghesuiala politicienilor la titluri academice perturbând suplimentar sistemul;
- consensul privind ce este cunoașterea tinde să fie din ce în ce mai subțire.
[2] Nu vă lăsați însă induși în eroare de aparențe: multe dintre obiectivele pe termen lung trec prin zona intelectualilor aplecați asupra celor rostite de semenii lor în cărți și articole! Problema n-o reprezintă acest mod de-a fi în sens profesional, ci încercările de a-l transforma în scop în sine sau în criteriu de ascensiune socială.
[3] Informația ne-a fost furnizată de Aristotel: „Cum este povestea lui Thales din Milet. Este o speculație de înavuțire pe care i-o pun în seama lui nu numai din cauza înțelepciunii lui, dar este o regulă pentru toți. Din pricina sărăciei lui, ținându-l unii de rău, că filozofia (lui) este nefolositoare, – așa se spune,- și prevăzând, grație cunoștințelor sale astronomice, că recolta măslinilor va fi îmbelșugată, încă de cu iarnă, când tocmai avea ceva bani, dădu arvună tuturor muncitorilor de măsline din Milet și Chios, și-i închiriă cu o mică sumă, întrucât nu avea nici un concurent. Cânt apoi sosi timpul culesului, și se căutau în grabă mulți asemenea muncitori, i-a reînchiriat, cu prețul care i-a convenit, și a strâns o mică avere; astfel le-a arătat că filozofilor le este ușor să facă avere, când voesc, însă nu la aceasta năzuesc ei.” Aristotel, Politica (în românește de El. Bezdechi), Cultura Națională, București, 1924, p. 42. Filosofii tind să interpreteze acest exemplu în cheia intelectualului căruia îi sunt accesibile lucrurile practice, dar se abține de la ele de dragul cunoașterii.
Cred că două informații referitoare la context ne-ar ajuta să furnizăm un sens adițional acestui exemplu: a) Exemplul este dintr-o perioadă în care știința nu era separată de filozofie, competența utilizată de Thales (cunoștințele de astronomie) fiind una pe care la ora actuală o considerăm ca aparținând științei. b) Aristotel utilizează acest exemplu în capitolul destinat științei avuției, pe care noi am identifica-o acum ca fiind economia. Reinterpretat din perspectiva contemporană, exemplul de reușită pragmatică vizează un filozof priceput în științe (nu unul confiscat total de istoria filosofiei). Îmi place să cred că exemplul poate fi interpretat ca o indicație privind ceea ce ar trebui să fie un filosof contemporan: un înțelept căruia îi este familiară cunoașterea științifică și-i este accesibilă priza pragmatică la lume. Exemplul constituie o demonstrație furnizată cotidianului (oamenilor care considerau că filosofia este nefolositoare) privind utilitatea pe care această îndeletnicire, filosofia, o are pentru gândire în general: în momentul în care ea este exercitată asupra activităților practice se ivește dovada eficienței. Filosofia trece proba practică.
[4] Hazardul ar putea fi în bună măsură un sinonim al limitelor cunoașterii.
[5] Preluând o sistematizare a limitelor umanului propusă de Gabriel Liiceanu în Tragicul. O fenomenologiei a limitei și depășirii, Editura Humanitas, București, 2019.
[6] Înțelegând însă că nu este vorba de o formă specială de energie, ci de un consum pentru a gândi realizat pe seama resurselor energetice ale organismului.
[7] Chiar dacă pentru a face asta suntem nevoiți să idealizăm un pic, punând în paranteze mulțimea situațiilor în care acest nume este utilizat în mod inadecvat raportat la condițiile cognitive pe care trebuie să le îndeplinească.
[8] Bazat pe un principiu atribuit lui Aristotel: întregul este mai mult decât suma părților. Atribuirea pare să fie incorectă, atât raportat la principiul emergenței cât și la sensul direct al citatului. Traducerea mai adecvată cred că este „întregul este altceva decât suma părților”, reținând totodată că interogația vizează identificarea cauzalității, nu o procesualitate specifică emergenței. Izvorul citatului pare să-l constituie interpretarea acestui text: „Pentru toate lucrurile ce au mai multe părți, a căror totalitate nu e doar o îngrămădire, ci constituie un întreg, pe lângă părțile componente există o cauză a unității, întrucât până și în corpuri acest principiu al unității constă pentru unele în contact, în altele în faptul că părțile sunt lipite laolaltă, iar pentru altele în vreo însușire de acest fel.” (Aristotel, Metafizica, Cartea a VIII-a, 1045a, 14-19. Editura IRI, traducere Șt. Bezdechi, București, 1999, p. 325.) Discuții interesante pe tema interpretării greșite a sensului ideii lui Aristotel, care indică și alte surse ale ideii decât Metafizica, pot fi găsite în No, Aristotle Didn’t Write “A Whole is Greater Than the Sum of Its Parts” sau în Who said “The whole is greater than the sum of the parts”?
[9] Prin acest „doar” sugerez că conștientizarea dozei de hazard existentă în societate și identificarea ei prin recurs la Divinitate se poate dovezi o practică eficientă cognitiv.
[10] Excepție făcând, poate, proștii utili pentru orgoliul grupului. În cazul unor astfel de excepții s-ar putea ca nivelul cognitiv al celei mai de jos referințe să exprime diferențe semnificative dintre grupuri. Suplimentar, proștii utili profită de înțelepciunea medie a grupului.
