Spațiul cultural românesc este dominat de modelul intelectualului-artist[1]: spumos, vivant, cu un discurs împănat de citate din gânditori celebri, sărind cu ușurință de la o idee la alta, schimbând rapid perspectivele. Este „intelectualul păun”, mândru de coloristica penajului, uimirea stârnită în audiență constituind principalul criteriu de evaluare al reușite intelectuale. Pare să fie priceput la toate cu excepția unui „amănunt esențial”: să-și utilizeze inteligența pentru a rezolva probleme concrete. Apropierea de praxis constituie o formă de spargere a aurei.
Indiferența față de praxis ar putea constitui principala cauză pentru modul peiorativ în care intelectualii umaniști rostesc termenul inginer[2], încercând în același timp să sugereze că intelectualitatea începe și se termină cu ei. Încercarea de-a împinge inginerii în zona unui minim a activității intelectuale exprimă mai curând dorința de eliberare față de rigorile cunoașterii științifice și de confruntarea obligatorie a ideilor cu libertatea. Cumva acest loc atribuit inginerului dă seama de bucuria libertății ideilor, evaluarea validității lor prin confruntarea cu realitatea (via experiment) fiind înlocuită de capacitatea construcției unor rețele academice de validare reciprocă.
De la acest model există unele excepții.[3] Un exemplu pare să-l constituie preocuparea unora dintre profesorii de filozofie pentru a introduce consilierea filosofică în societate; ea tinde să sugereze dorința apropierii de praxis. Promotorii acestui curent sunt oameni care-și doresc ca modalitățile lor cognitive să aibă un impact practic în zona cotidianului. Este drept, personal m-am așteptat să se mobilizeze la o consiliere filosofică a întregii societăți în contextul pandemiei, propunând și argumentând soluțiile etice de rezolvarea a diferitelor probleme.[4] Lipsa generală de sensibilitate la nevoile contextului și la încercările bioetice ale câtorva dintre membrii comunității ar putea fi cauzate de faptul că nu suntem încă pregătiți pentru praxis (mi-am exprimat câteva din ideile pe această temă în articolul Intelectualii și strategia struțului în fața dilemelor etice create de COVID-19).
Diferitele chipuri ale transcendenței constituie încă o dominantă culturală, ele ținându-ne în continuare la distanță de chipurile umanului și ale socialului. Disputele intelectualilor români se desfășoară preponderent în zona imaginarului, lăsând în bună măsură realitatea la îndemâna unei combinații dintre hazard și influențele normative ale altor spații mentale. În joc este bucuria dezvoltării unui imaginar ce nu este amenințat de verificările practice. O strategie intelectuală ce adaugă un spor de complexitate existenței, deseori doar de dragul esteticii.
Intelectualii români sunt concentrați în construcția și întreținerea lumilor alternative, considerând această lumea ca nefiind demnă de preocupările lor. Sunt preocupați de straturile adiționale ale realității (este drept, în majoritatea cazurilor este vorba de un plus de profunzime), ratând (sau considerând nedemn) nivelul realității cotidiene.
Încerc să surprind în continuare câteva caracteristici:
Confuzia frumosului cu adevărul. Intelectualul român este situat în acest spațiu al indeciziei privind regiunea căreia îi aparține: artă sau știință. Ambiguitatea pare să fie soluția preferată: rostirea frumoasă este apreciată ca respectând criteriile adevărului.[5] Frumusețea rostirii este deseori considerată un criteriu suficient pentru adevărul ei. Frumusețea ține de zona artelor în timp ce sensul tare al cunoașterii a fost confiscat de zona științelor. Insistența pe corectitudinea limbajului nu este egalată de pretenții egale față de regulile cognitive.
Ambiguitatea față de politic. Sensibilitatea artistică a intelectualului român este vizibilă și în raportările la politic. Asumarea unei poziții politice este excepția, regula căzând mai curând în zona unei aspirații către „neprihănirea politică”.
Alegerea unor contexte nespecifice. Mutarea rapidă la una dintre extreme, ca alegere între idealizare a specificului românesc și critica extremă a tuturor conținuturilor. Extremele par să fie justificate de ușurința accesului la abordările metaforice. Celor care vrem să credem că suntem buni, ca popor, ne furnizează hiperbolizări ale bunătății, în timp ce negaționiștilor ne livrează critici acerbe bazate pe recursul la exemple (idealizate) occidentale. Avem intelectuali-artiști ai iubirii de neam în egală măsură cu cei ai criticii dizolvante. Criteriul alegerii poziției nu-l constituie însă doar esteticul, ci și situarea cu orice preț în opoziție cu curentul negat.
Precizări metodologice
Aceasta este o descriere (sumară), nu o judecată. Nu pot spune dacă un model este de preferat altuia. S-ar putea ca problema să fie dependentă de dorințele fiecăreia dintre societăți. Nu pot exclude posibilitatea ca strategiile specifice majorității intelectualilor români să-și dovedească cândva eficiența, contribuind la bazinul de abordări alternative ce lărgesc posibilitățile lumii. Cert este că ele fac parte din zona diversității culturale a umanului.
Nu sunt sigur nici măcar că în discuție este o caracteristică a intelectualilor români, modelul având destule asemănări cu cel specific spațiului cultural francez. Perspectiva de analiză este apropiată modelului anglo-saxon, relevanța acesteia necesitând o discuție separată.
__________________________
[1] În discuție este intelectualul român, descrierea pe care i-o fac având în vedere de fapt comportamentul majorității intelectualilor, în majoritatea situațiilor. Este așadar evident că în acest articol termenul intelectualul român constituie o generalizare pripită (pe care o efectuez în baza unor dovezi anecdotice), ratând mulțimea oamenilor care-și utilizează cu succes intelectul pentru a rezolva probleme ale umanității (practicând așadar exact tipul de comportament cognitiv pe care tocmai îl critic). Din fericire, modelul de comportament ce face obiectul criticii pare a fi pe cale de dispariție, fiind treptat înlocuit de noile abordări. Straturile abordărilor intelectuale așezate mai aproape de regulile cunoașterii și dezbaterii academice sunt tot mai numeroase. Am fost tentat să cred că problema o constituie mentalitatea unei generații. Există însă intelectuali care au gândit/gândesc altfel și în generația aflată acum la apogeul afirmării. Un exemplu care-mi vine în minte este regretatul antropolog Vintilă Mihăilescu, care a reușit să surprindă o parte din modul de-a fi al acestui popor (cu tot cu intelectualii săi), evitând atât romanțările idealizante cât și criticile exagerate.
[2] Inginerii din universități s-au răzbunat parțial, aplicându-le aceleași criterii de evaluare umaniștilor. Așa s-a ajuns, spre exemplu, la ciudățeniile aplicabile filosofilor cărora le sunt solicitate proiecte de cercetare pentru a putea urca pe scara profesională. (Analiza cauzală a acestui gen de aberații trebuie să ia în considerare atât influența exercitată de inginerii ajunși rectori, miniștri etc. cât și interiorizarea acestei forme de cuantificare a activității unui profesor de filozofie din partea unora dintre reprezentanții acestei branșe. Explicația pentru ultima cauză bănuiesc că este simplă: două-trei persoane aflate într-o poziție de decizie au dorit să transforme în criteriu de evaluare o caracteristică profesională pe care, accidental, o dețineau. Altfel spus, au stabilit definiția unui bun profesor de filozofie pornind de la ceea ce le era propriu, chiar dacă o evaluare globală a celor care-și exercită activitatea în domeniu arată că este vorba mai curând vorba de un accident. Dorința de elitism cu orice preț poate transforma până și lungimea nasului în criteriu de diferențiere.)
[3] De fapt excepțiile sunt atât de multe încât am suficiente dubii față de caracteristica dominantă a intelectualilor români. Pentru a simplifica lucrurile „lotul de studiu” îl constituie reprezentanții mainstream-ului intelectual românesc, adică a celor ce par să fie reprezentanții majorității. Deoarece în spațiul cultural selecția acestor reprezentanți nu este făcută pe criterii democratice sau în mod obligatoriu pe criterii valorice (a nu se înțelege că reprezentanții nu îndeplinesc anumite standarde valorice, ci doar că accidental pot ajunge să aibă această calitate și unele persoane a căror valoare nu rezistă probei timpului) nu putem fi siguri niciodată asupra măsurii în care ei ne spun ceva despre majoritate. Pentru un „spațiu” util meditației asupra raportului dintre valoare și succes recomand lucrarea lui Barabási Albert-László, Formula. Legile universale ale succesului (Editura Trei, București, 2020), în ea fiind evidențiată partea de contribuție a rețelelor la succesul unui autor.
[4] M-a tot tentat o astfel de abordare, însă trebuie să admit că-mi lipsesc lecturile necesare, respectiv capacitatea de-a opera în mod adecvat cu conceptele etice. Suplimentar, etica necesită specializare, dublată de „fibra morală” pe care-o constituie consecvența dintre principii și practică. Deoarece cred că abordările etice sunt condiționate de exemplu personal (cu care nu sunt compatibil din perspectiva întregii existențe personale), le-am evitat. Mă rezum la a constata niscaiva deficiențe în aceste planuri.
[5] Trecerea lui M. Heidegger de la ființă, timp, adevăr la rostire, limbă, poezie pare să fie emblematică pentru acest tip de inserție în cunoaștere. Intelectualii români par să prefere post-kehre.
(Imagine preluată de pe: https://www.gentlemansgazette.com/snobbism-snob-why-not/)
