Cazul de la Pantelimon evidențiază o criză socială majoră. Există însă o diferență de perspective:

• Majoritatea populației, incitată de televiziuni, alege să vadă o criză a sistemului sanitar, respectiv a deontologiei profesionale a medicilor (relația dintre acești cetățeni și televiziuni ar putea fi una de simbioză, televiziunile încercând și să împlinească niscaiva așteptări ale cetățenilor).
• Majoritatea profesioniștilor din sănătate preferă să vadă criza socială creată de disproporția dintre așteptările populației și resursele existente.

Nu este nici un secret că înclin către perspectiva profesioniștilor din sănătate.[1] Așa cum am arătat aici, analiza mea nu exclude posibilitatea vionovăției celor doi medici, indicând necesitatea stabilirii motivației deoarece ea este esențială raportat la intersul public și concentrându-se pe problemele sistemului. Din această perspectivă, cred că suntem în fața necesității de-a alege modelul de umanitate pe care vrem să-l implementăm cu adevărat. Alegerea este între abordarea de natură rațională, bazată pe transparență și asumare, și cea întemeiată pe cantonarea în convingerile individuale, alegând să ne concentrăm pe ceea ce ne dorim, nu pe ceea ce este posibil.

Din punctul meu de vedere constituie dovezi ale iraționalității sociale lipsa procedurilor aplicabile cazurilor în care profesioniștii din sănătate se confruntă cu deficit de resurse, lipsa testamentului corporal  și cvasi-absența unui sistem de protecție a pacienților și profesioniștilor în caz de malpraxis. Acestea sunt trei exemplele de inadecvare a legii  la condițiile reale de desfășurare a activității (despre care am discutat în anii anterior).

Evident, ca societate putem alege să nu vedem ce se întâmplă cu adevărat. Motivul este aparent simplu: ne simțim, fiecare dintre noi, prea importanți pentru a lăsa deciziile privind viața noastră în mâna unor semeni. Considerăm, în general (adică există o majoritate care procedează astfel) că nu oamenii trebuie să decidă asupra vieții unui om, ci Dumnezeu. Rezultatul acestor convingeri este vizibil în prevederile legale și în așteptările noastre de la instituțiile statului.

Evităm să asumăm decizii esențiale teama responsabilității. Eschiva în fața responsabilității pare să facă parte din structura relațiilor noastre cu lumea. În cadrul acestei strategii de evitare considerăm că cineva (altcineva) trebuie să fie responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă: un politician, o instituție, niscaiva profesioniști, soarta etc. Niciodată nu suntem responsabili noi, ca societate și individual, deoarece noi am procedat a priori corect. Culpa comună este astfel evitată, pentru a nu atrage partea de răspundere individuală.

Costul acestui model de escapism este deseori suportat de unele persoane, care ajung în postura celor sacrificați ritualic pentru a reechilibra societatea, reinstaurând armonia socială. Nici măcar nu ne dorim să vedem că această tendință de a-i considera responsabili pe alții are un efect secundar de tipul legii consecințelor neintenționate: cei aflați în poziții de putere asumă dreptul de a decide de unii singuri în privința resurselor, știind că cel mai mare risc pentru ei îl reprezintă loteria sacrificiilor ritualice, închinate responsabilității, corupției etc. Ei instituie un adevărat ecosistem, ale cărui responsabilități nu sunt centrate pe serviciile furnizate, ci pe liniștirea noastră (pe baza iluziei că ne oferă serviciile pe care ni le dorim).

Scandalul de la Spitalul Pantelimon reflectă această tendință de a nu ne interesa cauzele, ci de a ne concentra pe ritualuri sacrificiale menite să ne liniștească convingerile.  Liniștirea ia forma încrederii că ceea ce credem despre lume este corect, că avem o bună priză a realității, diferențele dintre modelele noastre cognitive și realitate având un caracter excepțional. Ne liniștim sacrificându-i pe cei ce par să tulbure modelul nostru cognitiv. Erorile în care alții văd motive de regândire a mecanismelor sociale pentru noi sunt doar orori accidentale, cauzate de indivizi aflați sub stăpânirea Diavolului.

Nu ne dorim să vedem realitatea sistemului public de sănătate așa cum este deoarece asta ne-ar tulbura liniștea și ne-ar perturba concediile. Dacă am face asta atunci modul în care dorim să înțelegem lumea nu s-ar mai potrivi cu intervențiile ce s-ar dovedi necesare. Mitizarea este mai comodă decât înțelegerea și acțiunea.

Mulți dintre noi putem fi uneori în situații în care luăm decizii de viață și de moarte în privința altora. Raritatea situațiilor este suficientă pentru a nu putea observa eficiența strategiilor pe care le adoptăm. Absența dovezilor ne hrănește convingerile că modelul nostru cognitiv este reușită, că înțelegem lumea așa cum este ea. Suplimentar, practicăm destul de des eschiva în fața unor astfel de decizii, plasându-le în responsabilitatea instituțiilor.

În cazul celor care sunt în mod curent în zona deciziilor de viață și de moarte evidența dovezilor privind comportamentele greșite demonstrează rapid inadecvarea modelelor cognitive cotidiene. Ceea ce văd ei este deseori diferit de ceea ce ne place nouă să credem. Ei văd că, uneori, trebuie luate decizii de viață și de moarte, tot ce putem face fiind să avem criterii cât mai echitabile. În schimb, noi vedem în ei oameni care vor să se creadă mici Dumnezei, refuzând să discutăm posibilitatea unor astfel de decizii.

Variabile care ne modelează atitudinea față de sistemul public de sănătate

Situația este determinată de o serie întreagă de cauze, cum ar fi:

1) Neîncrederea în profesioniștii din sănătate. Ce o determină? Cred că o combinație dintre cauze obiective și subiective. Încerc câteva ilustrări:

1. Într-o anumită măsură neîncrederea este întemeiată în erorile și comportamentele unora dintre profesioniști. Nu am o imagine clară asupra evoluției situației deoarece îmi lipsesc datele esențiale. Cu caracter anecdotic însă, din scăderea generală a calității formării (în parte cauzată și de „noua educație”), la care se adaugă dublarea numărului de rezidenți (în bună măsură din rațiuni străine interesului social) și diminuarea controlului corpului profesional pot să deduc că tendința ar putea fi una de creștere a probabilității erorilor și comportamentelor inadecvate. „Zeii” „Olimpului medicinei” sunt capabili de erori, inadecvări, rivalități interne etc., contribuind la accentuarea problemei. Nu este exclus ca în cazul scandalului de la Spitalul Pantelimon să fim într-o astfel de situație. Dacă se dovedește că este așa atunci există riscul unei „erori sistemice”, pentru interesul social fiind isuficientă pedeapsa individuală.
2. În bună măsură neîncrederea este neîntemeiata, fiind generată fie involuntar, prin generalizarea pripita a unor cazuri izolate (deseori doar din dorința de audiență a mass media), fie voluntar, ca atac la adresa sistemului public de sănătate, ce are ca obiectiv eliberarea unei părți cât mai mari din bugetul public de sănătate către sectorul privat (compararea evoluției acestor atitudini cu cea a încasărilor private de al BASS ne-ar putea dumiri). Suplimentar, acest caz vine pe fondul unor suspiciuni generate de modul în care a funcționat sistemul în timpul pandemiei; unele întemeiate, multe exagerate, însă toate au contribuit la generearea unei percepții din partea populației ce par să fie confirmate de acest caz.

2) Creșterea încrederii medii a populației în propriile cunoștințe medicale. Această schimbare trebuie privită în cele trei forme ale ei:

1. Internetul a schimbat în mod radical accesul la informații. În acest context, este evident că nivelul mediu de cunoaștere a populației a crescut, nefiind clar dacă profesiile medicale s-au adaptat întru totul la acest nou chip al realității. În medie, pacienții și membrii lor de familie (aparținătorii) sunt mai informați.
2. Există riscul să confundăm accesul la informații cu cunoașterea și, nefiind integrați într-o comunitate cognitivă specializată (cum ar fi corpul specialiștilor din sănătate), ne este greu să diferențiem informația care reprezintă cunoaștere de cea care nu are acest caracter. Cea ce nu ne împiedică însă să avem convingeri, întreținute de faptul că nu știm ce nu știm. Însă, noi judecăm comportamentele profesioniștilor din sănătate în funcție de ceea ce credem că știm.
3. Efectul de bulă informațională: deși ne-a crescut nivelul accesului potențial la informații, accesul real nu este distribuit în mod aleatoriu. Altfel spus, informația ne parvine cel mai adesea pre-orientată de convingerile și preferințele noastre (fiind determinată de faptul că tindem să ne asociem pe rețele sociale cu cei care manifestă convingeri și preferințe similare). Unul dintre efecte îl constituie „armonizarea aparentă” a contradicțiilor: deși avem convingeri bazate pe credințe religioase, perspectiva din care accesăm informațiile medicale pare să ofere forme de împăcare a acestei poziționări cognitive cu cele specifice medicinei bazate pe dovezi. La final ajungem să considerăm că rugăciunea ocupă același loc în planul dovezilor medicale cu intervenția chirurgicală, că a aduce preotul să-i citească este la fel de eficient cu prescripția medicală.

Schimbarea așteptărilor de la sistemul public de sănătate

Este drept că trăim într-o epocă marcată de o continuă și accelerată creștere a posibilităților medicinei. Această evoluție are însă și două consecințe negative:

1. Între progresul perceput de populație și cel real se ivesc adesea diferențe semnificative. Din mulțimea informațiilor pe această temă ce ne înconjoară, doar unele reflectă realitatea. Dorința de profit pe zonă medicală (medicamente și servicii), determină marketingul medical (în mod tradițional era interzis profesiilor medicale să aibă astfel de atitudini) care, la rândul lui, generează așteptări. În multe cazuri așteptările populației depășesc posibilitățile reale.
2. Progresul cunoașterii și tehnologiei medicale aduce după sine o creștere progresivă a costurilor. Utilizarea a tot ce știe și poate medicina presupune costuri foarte mari. În sistemele medicale private accesul este condiționat de capacitatea de suportare a costurilor, existând o formă de adaptare a așteptărilor la propriile posibilități financiare. În sistemul nostru public de sănătate lipsesc mecanismele necesare corelării așteptărilor cu posibilități. Deoarece serviciile publice sunt prezentate de politicieni drept ceea ce ei oferă populației (această atitudine fiind accentuată în anii electorali), ei sunt interesați să accentueze senzația unor posibilități cvasi-nelimitate ale sistemului public de sănătate, pariind pe faptul că relativ puțini cetățeni ajung să verifice pe propria sănătate posibilitățile reale.

Distanța dintre ideal și real este principala sursă a numeroaselor frustrări pe care le trăiește populația față de sistemul public de sănătate. Deoarece perceperea realității este o operațiune anevoioasă (adesea ne împiedică regula: nu putem înțelege ceea ce este împotriva interesului nostru să înțelegem), preferăm să ne apărăm idealurile prin intermediul unor operațiuni de mitizare. Atunci când realitatea ne mușcă, preferăm să ne apărăm mitul prin inventarea unor povești coerente cu el, cum ar fi vina unor personaje negative. În primul rând al celor capabili să joace acest rol se află personalul medical. Profesioniștii din sănătate devin în imaginația noastră cei care ne împiedică să accedem la ceea ce credem că este al nostru: servicii medicale oricând avem nevoie și oricând dorim, însănătoșire garantată, investigații și intervenții despre care auzim din diferite locuri etc.

Modificarea atitudinii față de viață, boală și moarte

Dintr-o altă perspectivă, trăim o schimbare majoră a percepției privind rolul medicinei și al serviciilor medicale, marcată de alunecarea ei către îmbunătățirea și prelungirea vieții. De la medicină nu mai așteptăm doar vindecare, reașezarea noastră sub un chip al normalității biologice, ci și îmbunătățirea noastră, depășirea datului biologic.

Importanța pe care o acordăm intervențiilor estetice constituie unul dintre revelatorii modificării așteptărilor noastre. În faptul că o bună parte dintre noi nu mai știm să îmbătrânim frumos, deformându-ne chipul prin intermediul tehnologiilor medicale, asumând „mumifieri înainte de moarte”, preferând riscul fețelor inexpresive etc. doar pentru a avea iluzia eschivei în fața unui fenomen biologic natural (deocamdată), bătrânețea, putem observa schimbarea de atitudine.

În egală măsură, în majoritatea cazurilor nu mai știm să murim și să acceptăm moarte celor dragi. Acolo unde această modificare determină elanuri creative, cercetări pentru a găsi soluții care să ne aducă tot mai aproape de dorințele actuale, am putea considera că vorbim de o transformare pozitivă. Însă, atunci când refuzul morții se așază în orizontul cotidianității, cel mai adesea se ivesc ratarea înțelegerii diferenței dintre idealitate și posibilitate.

Ne deranjează nu doar propria moarte, ci și moartea altora, împreună cu traseul către acel punct final. În consecință, ne străduim să-i evacuăm tot mai mult pe cei aflați în acest stadiu final al existenței din vecinătatea noastră. Unde îi ducem? Evident, în spitale. Doar că infrastructura sanitară nu este adaptată la acest model existențial. Să nu uităm că, în mare, infrastructura este cea din perioada comunistă, fiind gândită pentru a satisface alte modele ale vieții.

Efectul hedonismului contemporan

Așezarea noastră sub semnului lui Carpe diem  (trăiește clipa) ne generează o formă a separării de trecut, inclusiv de trecutul recent pe care-l reprezintă bunici și părinții noștri. Asemenea cirenaicilor, aderăm la recomandările lui Aristip, preferând eliberarea de responsabilități și trăirea plăcerilor.

Ne modelează atitudinile nu doar dorința noastră de plăceri, ci și presiunea socială a donării sensului vieții prin plăceri, cum ar fi starea pe care ne-o induc mulțimea cunoscuților pe care-i vedem plecați prin diferite colțuri ale lumii.  Exceptând cazurile în care suntem chiar noi în astfel de situații (dar nici atunci nu-i prea clar), bolnavii familiei par să ne încurce concediile și modul nostru de viață

Baletul între valorile creștine și valorile hedoniste are drept rezultat, cel mai adesea, o formă de sincretism: combinația dintre plăceri și utilizarea unor forme ce mimează apartenența la creștinism. Începe să nu mai conteze atenția acordată în tipul vieții, ci fastul slujbei de înmormântare (și a celor de pomenire), ilustrat adesea prin numărul de preoți prezenți. Suntem dispuși să plătim (și oamenii bisericii să încaseze) costul „noilor indulgențe”, având deja pregătite discursuri de legitimare care buni urmași.

Una dintre consecințele hedonismului, cu relevanță medicală, o constituie modificarea atitudinii noastră față de familie: ne străduim să-i epurăm aspectele neplăcute, în încercarea de a-i păstra doar plăcerile. Când nu se așază pe standardele noastre hedoniste o dizolvăm și întemeiem alta. Această strategie funcționează însă doar în cazul rudeniei prin alianță. Problema rudelor de sânge încercăm s-o tranșăm prin ape la modelele occidentale, cel mai evident (și mai frecvent) fiind instituționalizarea bătrânilor. În scandalul numit azilul groazei  ar trebui să vedem, în egală măsură, mulțimea celor care ne grăbim să evacuăm din familie pe cei care ne tulbură viața plăcută, acest comportament generând oportunitatea afacerilor pe seama suferinței bunicilor și părinților noștri.

Problema noastră este că, în majoritatea cazurilor, bătrânețea vine, prin definiție, cu o serie de boli, iar moartea este precedată, cel mai adesea, de așa numitele stări terminale: cazurile în care ai noștri se află undeva între viață și moarte. Dacă pentru bătrânii cvasi-sănătoși s-au identificat oportunitățile de afaceri, pentru cei aflați în suferință sau în „zona de interval” dintre viață și moarte profitul este greu de realizat dintr-un motiv evident: îngrijirea lor costă foarte mult, puțini dintre noi având resursele necesare pentru a o suporta. Combinația dintre strategia noastră de optimizare a plăcerilor și incapacitatea de a suporta îngrijiri private foarte costisitoare are drept consecință aglomerarea spitalelor publice cu astfel de pacienți.

Nu doar modificarea așteptărilor noastre aglomerează spitalele, ci și transformările pe care le-au suferit strategiile noastre de supraviețuire din ultimele decenii, cea mai evidentă fiind migrația. Cei plecați să lucreze în alte țări în majoritatea cazurilor își lasă bunicii și părinții în țară, vizitându-i, în medie, odată pe an. Or, nevoile acestor bătrâni nu se pot sincroniza cu ritmul întoarcerilor periodice ale copiilor și nepoților. (Chiar și atunci când sunt sincronizate, ele tind să tulbure concediile urmașilor.) Uneori cei lăsați singuri încearcă să-și aline singurătatea printr-o vizită la spital; măcar acolo au cui să se plângă. Cel mai adesea însă ei au nevoie de îngrijire. Tradițional, aceste îngrijiri erau acordate în mare parte în familie. Familia lipsind, cineva trebuie să-i ia locul. Sistemul public de sănătate este primul vizat. Ar putea fi relevant și faptul că cei plecați nu contribuie la finanțarea sistemului de sănătate din România, care funcționează pe solidaritatea dintre cei care muncesc și cei aflați în suferință. Adică, ruptura solidarității familiale este accentuată în planul resurselor comune de anularea solidarității între generații.

Am încercat să ordonez situația stării de sănătate a acestor persoane în două categorii: cei cu afecțiuni multiple și cei aflați în stări terminale (a doua urmând în timp, în majoritatea cazurilor, după prima). Ca principiu, spitalele publice au fost construite în bună măsură în urmă cu multe decenii pentru a prelua acești pacienți, fiind anticipată deja corelația dintre vârstă și patologie.  Însă, anticiparea s-a făcut la nivelul standardelor de calitate a serviciilor medicale, îngrijirilor de sănătate și condițiilor de cazare din acele vremuri. Adică, cel mai adesea cu mulți pacienți într-un salon, cu numărul de personal adaptat acelor nevoi etc. Ușor de anticipat că, deoarece schimbarea așteptărilor nu a fost dublată de restructurări pe măsură a spitalelor publice, nemulțumirea este frecventă.

Suplimentar, deoarece spitalele publice au îngrijiri paliative (îngrijirile care doar încearcă să amelioreze suferința, fără a vindeca) cel mai adesea doar pentru pacienții oncologici și pentru geriatrie (și acelea insuficiente), majoritatea celor aflați în situația stadiilor terminale ajung în zona Terapiei Intensive (TI). Ușor de imaginat că și acolo există un echilibru între resurse și posibilități. Aglomerarea TI cu pacienți aflați în stare terminală scade capacitatea acesteia de a furniza servicii pentru pacienții aflați în posibile stări intermediare, care ar avea șanse de salvare. Pentru a rezolva o astfel de problemă văd posibile două variante de abordări raționale: crerea unor unități specializate în terapia acestor tipuri de cazuri (paleație TI) și introducerea unor protocoale (bazate pe criterii etice/bioetice) care să stabilească pașii legali ce ar trebui urmați. Ce s-a întâmplat în pandemie (când necesitatea unor astfel de protocoale a fost la nivelul maxim, fără precedent) îmi sugerează că, destul de probabil, ne vom concetra pe vinovățiile individuale, făcându-ne că nu vedem această problemă deoarece rezolvarea rațională nu se potrivește cu valorile noastre culturale. Suplimentar, o astfel de variantă ar genera posibilitatea deciziilor de viață și de moarte unor omaeni (medici, eticieni s.a.), smulgându-ne din situarea noastră între certitudinile furnizate de cuantificatorul universal numit banul și poziționările lejer-creștine, ce joacă rolul de ameliorator al conștiinței.

Aparent, asistăm la una dintre confruntările dintre modernitate și postmodernitate, aceasta fiind unul dintre chipurile post-umanității. Din perspectivă istorică nu este exclus însă ca o parte a problemei să aibă caracterul unui conflict între modernitate și percepții neo-medievale.

În acest articol am generalizat unele comportamente, în încercarea de-a atrage atenția. Deoarece nu este clară amploarea răspândirii lor, este posibil ca generalizarea să fie una pripită. Sunt sigur că toate aceste comportamente nu sunt aplicabile unora dintre dvs. Este însă suficient ca unele dintre comportamente să fie aplicabile fiecăruia dintre noi pentru a fi parte a acestei schimbări.

________________________________

[1] Am publicat anterior o serie de idei pe această temă și, probabil, sunt biasat de propriul interes. Aceste rânduri trebuie citite sub această rezervă a subiectivității. În egală măsură, situația indică accesul la perspectiva internă.