„Stările generale ale Filosofiei” au stat anul acesta sub semnul îndoielii. Am plecat însă de la Timișoara cu o îndoială mai puțin, deoarece are cine să ducă mai departe filosofia în România. Rămâne deschisă întrebarea ce avem de făcut noi, cei care o predăm, pentru ca ea să conteze și dincolo de zidurile facultăților.
Ce s-a petrecut la Timișoara?
La sfârșitul acestei săptămâni am participat la „Stările generale ale Filosofiei”, întâlnire organizată anul acesta la Timișoara de colectivul de filosofie al Facultății de Litere, Istorie, Filosofie și Teologie a Universității de Vest. A fost a patra ediție a unei conferințe naționale care funcționează ca o ștafetă între centrele universitare cu tradiție în domeniu: Cluj-Napoca (2023), București (2024), Iași (2025) și, acum, Timișoara. Miza declarată încă de la prima ediție este o dezbatere națională despre situația filosofiei în România, înțeleasă ca profesie, ca domeniu de cercetare și ca materie de studiu. (Numele trimite, voit sau nu, la „Stările generale ale filosofiei” convocate la Sorbona în 1979, când Derrida și colegii săi apărau predarea filosofiei în fața unei reforme care o amenința. Unele îngrijorări nu au nevoie de traducere.)
Tema ediției, „Îndoială, ezitare, provocare, neîncredere”, a fost bine aleasă, deoarece sunt stări care descriu deopotrivă vremurile și condiția filosofiei. Nu cred că este o întâmplare faptul că, în ajun, Noaptea Filosofiei de la Institutul Francez a avut tot îndoiala ca temă, iar întregul șir de evenimente s-a așezat în jurul Zilei Mondiale a Filosofiei.
Programul a cuprins două zile de mese rotunde:
- îndoială, nebunie și rațiune, la centenarul Michel Foucault;
- gândirea critică și rolul filosofiei în comunicarea publică;
- filosofia, logica și etica în învățământul preuniversitar;
- practicile și consilierea filosofică;
- întrebarea dacă filosofia este cercetare științifică sau umanistă;
- relația cu publicul larg și posibilitatea unui nou program de studii.
Li s-au adăugat:
- Excelenta prelegere a academicianului Mircea Dumitru, „Poate fi conștiente modelele lingvistice mari?”, bazată pe o complexă analiză comparativă a concepției lui David Chalmers și ideilor propuse de Anil K. Seth, Ned Block și Giulio Tononi în articolul „Three reasons why AI is not conscious and perhaps never will be”
- Prelegerea profesorului Ioan Biriș, „Îndoieli asupra filosofiei. Modele de profesori”, cu o perspectivă asupra a ceea ce am putea considera a fi „ceva din sufletul filosofiei” din perioadele anterioare.
Grație profesorului Claudiu Mesaroș și echipei sale, am avut parte de o foarte bună organizare. O spun fără politețea de circumstanță deoarece forma gândită de organizatori a permis umplerea cu discuții relevante, situate din plin în sensul dezbaterilor filosofice (și despre filozofie).

Speranța întemeiată
Cea mai plăcută surpriză mi-a fost oferită de tinerele generații de filosofi, care au venit cu teme de actualitate, situare din plin în curentele internaționale, capacitate de argumentare, capacitatea de a rosti ideile (și, probabil, de a gândi) în alte limbi, spirit critic, pasiune pentru filosofie. Mă feresc, de regulă, de discursul despre generații, fie el al declinului sau al entuziasmului deoarece ambele se sprijină mai mult pe memoria personală decât pe dovezi. De această dată am avut însă dovezile în față, timp de două zile.
Epistemologii au definit multă vreme cunoașterea drept credință adevărată întemeiată. Prin analogie, cred că putem vorbi despre o speranță întemeiată. Nu este optimismul de serviciu al discursurilor festive, ci speranța ale cărei temeiuri și-au arătat chipul. Pentru mine ea este cel mai bun câștig al întâlnirii.
Cum supraviețuiește filosofia?
Am participat la masa rotundă „Filosofie și public de audiență generală. Posibilitatea unui nou program de studiu în domeniul Filosofie”, moderată de Mihaela Frunză și Claudiu Mesaroș, rostind acolo (doar) câteva idei. Încerc să le așez mai adecvat în aceste rânduri.
Cred că o astfel de temă trebuie abordată filosofic, adică pornind de la întrebarea pe care suntem tentați să o ocolim: trebuie să supraviețuiască filosofia (și filosofii)? Prezența mea la această întâlnire este o formă de a răspunde „Da”, a priori. Un răspuns a priori nu este însă un argument, așa că temeiurile trebuie căutate, dacă vrem să ne menținem în chiar sensul filosofiei.
Îndrăzneala unei astfel de întrebări are la bază unul din chipurile particulare ale întâlnirii mele cu realitatea. În cadrul prelegerii pe tema modelelor ce trebuie urmate, profesorul Ioan Biriș amintea că pentru un filosof poate fi relevant să aibă și o altă profesie. În cazul meu, al doilea domeniu în care mă întâlnesc cu realitatea este cel al dreptului, în zona relațiilor de muncă și a dialogului social. De aici vine, probabil, libertatea de a chestiona însăși destinul filosofiei înainte de a vorbi despre soluțiile menite s-o sprijine. Ceea ce vrem să fie trebuie să fie continuu conectat (și verificat prin) ceea ce este.
Unul dintre modelele verificării relevanței practice a filosofiei rămâne pentru mine Thales din Milet. Aristotel povestește că, luat peste picior pentru sărăcia lui, Thales a prevăzut o recoltă bogată de măsline, a închiriat din vreme teascurile și a arătat astfel că filosofii pot reuși practic atunci când vor, doar că nu aceasta le este preocuparea. Al doilea exemplu este Pascal, cel care, pe lângă „Cugetări”, a pus pe roți la Paris, în 1662, ceea ce este socotit primul transport public urban: trăsurile de cinci soli (carrosses à cinq sols). Ambele sunt exemple de reușită practică a unor filosofic atunci când există intenția, ele demonstrând că preferința pentru analizele teoretice are la bază pasiunea pentru înțelegerea altor planuri ale realității, nu neputința în fața ei.
Trei sensuri ale filosofiei
Pentru a răspunde la întrebarea practică „Ce ar trebui să facem?” cred că este utilă o clasificare ce indică trei sensuri ale filosofiei.
Sensul tare este cel al creației (speculației) filosofice. El se hrănește din dragostea de cunoaștere, din dorința de sens existențial și, uneori, din aspirația către forme laice ale nemuririi (în termeni cotidieni i-am spune celebritate), vizibile în filosofia văzută ca spectacol.
Sensul didactic este cel al predării celei dintâi. Rolul lui este perpetuarea și diseminarea ideilor filosofice, menite să medieze înțelegerea, să aline, să surse ale strategiilor de supraviețuire… Pe logica învățământului universitar, aici ar intra și cercetarea asociată predării.
Sensul slab (să-i spunem filosofia aplicată), vizează impactul direct asupra vieții cotidiene și al celei profesionale, având ca teme gândirea profesională din alte profesii, conștientizarea problemelor specifice și a limitelor, sprijinirea accesului la chipurile sociale ale conștiinței de sine, moderarea (ponderarea) discursurilor sociale. „Slab” nu înseamnă aici „minor”, ci dorește să arate doar că filosofia nu mai vorbește în nume propriu, ci în serviciul unei alte practici.
Toate trei sunt implicate în contextul discuțiilor despre viitorul filosofiei. Însă, ultimele două fac obiectul discuției despre public și despre noi programe de studii. Ratarea unei astfel de diferențieri aduce cu sine riscul de a încerca să apărăm un sens cu argumentele celuilalt, ratând rigoarea analizei filosofice
Ce cred că ar trebui să facem?
Obiectivul îl constituie, cred, o clarificare de sine a filosofiei. Structura ei este distribuită pe forme de specializare (ce depășesc domeniului realului), iar primul pas ar fi clarificarea și actualizarea tabloului competențelor specifice filosofiei. Ce știe să facă un absolvent de filosofie și nu știe, la fel de bine, un altul?
Al doilea pas ține de forma așezării didactice, preferința didactică actuală pentru modularitatea competențelor oferind o referință relevantă. Ea presupune a nu ne rezumat doar la a gândi alte programe, ci și la alte forme de întâlnire. Microcertificările, cursurile scurte în format mixt (short blended learning), clasa inversată (flipped classroom) sunt instrumente prin care filosofia poate ajunge la studenți din afara ei și la profesioniști care nu vor urma niciodată o licență în domeniu.
Al treilea pas privește conținutul. Programele care cred că ar putea fi relevante sunt de forma: „Epistemologie publică și gândire bazată pe dovezi”; „Minte, cunoaștere și inteligență artificială”; „Cunoaștere, adevăr, dovadă”. (Titlurile au doar rolul de a indica domenii, fiind nevoie de denumiri cu o semnificație mai puternică în plan cotidian.) Nișele rămase libere par să fie competențele specifice înțelegerii și lucrului cu IA (am o pasiune pentru a ști „cum gândește” IA), epistemologia pentru nespecialiști (dovezi, mărturie, expertiză), filosofia minții și a cunoașterii aplicată la inteligența artificială, în limba română și pentru studenți din afara filosofiei. Li se adaugă întrebarea care le cuprinde pe toate: ce (mai) înseamnă umanul în noul context? Aici principala resursă este, paradoxal pentru cei care o socotesc doar un muzeu, istoria filosofiei, ea putând să medieze accesul la înțelegerea umanului în noile contexte.
Noutatea abordărilor cred că trebuie dublată de precauție. Inovarea în domeniul filosofiei (consilierea filosofică este exemplul la îndemână) trebuie să-și asume disciplina dovezilor. Medicina bazată pe dovezi oferă un model ce indică obligația limitării afirmațiilor la ceea ce arată dovezile. O filosofie care promite mai mult decât poate arăta nu devine mai relevantă, ci doar mai vulnerabilă.
Filosofia este cercetare științifică sau umanistă?
Problema cred că pornește de la standardele de promovare, deoarece criteriile CNATDCU pentru Filosofie validează aplicarea sistemul metric ce domină viața universitară (o sursă de coșmaruri pentru mulți dintre noi). Trăim o epocă a cuantificării, iar întrebarea nu este doar cum suntem evaluați, ci și cum ne evaluăm noi. Suntem filosofi sau exercităm profesia de filosofi?
Filosofia se ocupă atât de ceea ce este cât și de ceea ce trebuie să fie. Or, a doua parte scapă în bună măsură numărătorii și cântăririi. Apoi, filosofia este într-o măsură semnificativă istorie a filosofiei, tradiția comentatorilor făcând ca statutul „noului” să fie ambiguu, iar granița dintre a comenta o teorie și a produce una să nu fie niciodată limpede. În al treilea rând, liniile de demarcație față de o serie de discipline științifice sunt estompate. Spre exemplu, filosofia minții și științele neurocognitive își dispută în bună măsură aceleași întrebări. Nu este de mirare, de vreme ce filosofia a fost un fel de matrice formatoare din care au luat naștere științele. Nu sunt sigur că o matrice poate fi evaluată după criteriile a ceea ce a ieșit din ea.
Ce înseamnă a gândi? Cine gândește?
Din masa rotundă „Gândire critică, neîncredere, scepticism. Rolul filosofiei în comunicarea publică” mi-au reamintit două întrebări pe care le consider esențiale pentru gândirea critică, cărora încerc să le răspund pe fond în altă parte, prin câteva articole dedicate.
Prima este ce înseamnă a gândi? Răspunsul ar trebui să asigure diferențierea față de alte ființe și, mai nou, față de inteligența artificială.
A doua vizează întrebarea: cine gândește? Eu gândesc? Noi gândim? „Se gândește”?. Ceva gândește (IA)? La care se adaugă faptul că mediul orientează gândirea. Câtă vreme analizăm gândirea critică doar ca pe un set de tehnici ale lui „eu gândesc” s-ar putea să ratăm tocmai momentele în care gândirea se decide în altă parte, ce pot corespunde cu locul (sau locurile) IA în spațiul gândirii.
O temă adițională regenerarea ignoranței, mai exact a conștientizării ignoranței, în contextul IA. Un instrument care răspunde fluent la orice riscă să ne ia tocmai ceea ce Socrate considera începutul, adică pe a ști că nu știm. În aceeași zonă se situează încercările de a măsura dispozițiile epistemice, de felul scalei viciilor epistemice propuse de Marco Meyer și colegii săi (indiferența față de cunoaștere, rigiditatea față de dovezi), pe care le-am transpus în cognitest.ro. Și, nu în ultimul rând, întrebarea rămasă cel mai puțin lămurită: ce înseamnă a gândi critic în zona valorilor?
În loc de concluzii
Tema ediției a fost îndoiala. Puține discipline își convoacă periodic „stări generale” pentru a se îndoi de ele însele, iar aceasta nu cred că este o slăbiciune, ci un semn de sănătate. Îndoiala asupra filosofiei este tot filosofie. Poate chiar filosofie primă.
Răspunsul meu la întrebarea de început rămâne „Da”. Nu pentru că filosofia ar fi utilă în felul în care sunt utile teascurile lui Thales, ci pentru că cineva trebuie să întrebe, în continuare, la ce sunt bune teascurile. Iar după cele două zile de la Timișoara știu că are cine să întrebe, cu mult mai relevant și eficient decât reușesc s-o fac eu.
Cred că soarta filosofiei este strâns legată de soarta umanității, relația fiind una de influență și sprijin reciproc. În acest moment nu putem exclude varianta în care filosofia rămâne ultimul bastion al gândirii ce are omul ca autor.





