Închiderea în orizontul temporal al situației dă seama de cunoașterea celorlalți doar raportat la condițiile prezente, fără prea multe legături cu trecutul, cu istoria personală a fiecăruia[1], persoana fiind redusă la condițiile de afirmare permise de context[2]. Suplimentar, asistăm la nașterea unui limbaj special, adecvat acelui context, semn că mintea este din ce în ce mai absorbită și limitată de formele de exprimare specifice acestuia. Această formă de închidere poate fi una forțată de societate (sau de un mediu social restrâns) ori una preluată, ca formă de copiere a unui mod de-a fi, ca închidere în impersonalul se. Profesia aduce și ea riscul unei astfel de închideri, el fiind cu atât mai accentuat cu cât valorile și conceptele ei tari contaminează viața privată și proporțional cu măsura în care identitatea personală este reconstituită pe coordonate profesionale. În același timp însă, intuirea acestui mecanism poate naște forme de escapism, indivizii refugiindu-se într-o imagine (lipsită de conținut) a unui trecut personal greu de semnificații și a unui viitor plin de promisiuni.
[1] Este perspectiva dominantă a unui univers concentraționar, în care oamenii sunt reduși la modul lor de afirmare în condițiile prezente, la dimensiunea prezentului, un prezent ce limitează posibilitățile de expresie personală, de afirmare a individualității într-un alt mod.
[2] Esența libertății individuale se relevă astfel sub forma posibilității de afirmare a cât mai multe din dimensiunile personale, ca posibilitatea de împlinire a posibililor proprii. În acest sens, există deseori „o voce internă” care-i șoptește individului că „și el ar putea face asta”, raportat la una sau alta din variantele de afirmare socială, ea fiind rezultatul evaluării pe care conștiința o face atunci când compară energiile interne cu ceea ce știe despre mediul social. Este mecanismul principal care conduce și la nașterea sentimentelor de neîmplinire personală, de ratare a propriei existențe.
