Dacă problema vaccinării v-a făcut să vă întrebați de ce suntem noi altfel atunci vă invit să meditați la puținătatea logicii drept una dintre explicațiile posibile! Moto-ul meditației este titlul acestui articol, reașezat într-o formă interogativă: este corectă formula câtă logică, atâta vaccinare?
Nu cred că este corectă în privința legăturii directe pe care o sugerează, transformând competențele logice într-un predictor al vacccinării și decizia vaccinală drept un indicator al capacităților logice. Asta nu înseamnă însă că nu ar conta competențele logice, ele făcând parte din șirul de ipoteze explicative ce pot fi reținute[1] pentru explicarea situației în care ne aflăm. Statutul de potențială ipoteză explicativă este suficient pentru a merita câteva explicații.
Logica ne arată că există condiții formale ale gândirii corecte, respectarea lor ținând de esența gândirii. Absența gândirii logice are partea sa de contribuție la comportamentele ilogice. Conștientizarea unei absențe ne îndreaptă atenția asupra cauzelor ei.
Locul comun în explicația cauzală a puținătății gândirii logice (raportat la nevoi) îl constituie poziția timidă ocupată de logică în rândul disciplinelor școlare. Cvasi-eliminarea logicii din școală („marea reușită” a unui profesor de filosofie ajuns ministru al Educației) a suportat niscaiva argumente considerate relevante în epocă, legate de nivelul adecvării la noile așteptări educaționale (a forma mecanici în loc de filosofi – deziderat social formulat de un politician apreciat în epoca de mainstreamul filosofilor din Romania – face parte din descrierea/prescrierea a ceea ce credeau decidenții că este necesar; consecința o constituie o formă de „mecanizare a gândirii”, a cărei roade le vedem astăzi). Răspunsul dat de un profesor de chimie ajuns deputat la o interpelare a ministrului educației[2] pe tema eliminării logicii din formarea elevilor este elocvent:
„Societatea are nevoie de educarea indivizilor în înţelegerea ei, a principiilor şi a valorilor de care dispune. Disciplina „Logică şi argumentare” la nivelul clasei a IX-a este abstractă. Este o disciplină căreia copiii îi pot găsi mai greu utilitatea, deoarece sunt obişnuiţi să opereze în sfera concretă. Educaţia pentru societate este mai aproape de sfera concretă, are o aplicabilitate imediată, iar elevii pot înţelege rolul şi importanţa instituţiilor şi al asumării unei identităţi sociale, odată cu creionarea personalităţii lor, ceea ce ne dorim cu toţii.”
Problema de fond era parțial corectă: logica este abstractă[3]. Soluția adoptată a fost însă greșită: „organul cognitiv” nepriceput la o noua sarcină socială nu trebuia amputat, ci doar antrenat pentru a face față noilor așteptări sociale.
Într-o tentativă de imparțialitate merită precizat că modalitatea în care era/este predată logica ar putea avea o parte din vină în decizia de a-i diminua beneficiarii. Una dintre soluțiile de îmbunătățire a situației ar putea s-o constituie gândirea critică.
Chiar dacă personal sunt interesat mai curând de gândirea critică, aceasta din urmă nu poate exclude aderența la logică din criteriile ei. Aș spune chiar că esența gândirii critice este dată de ceea ce ea adaugă logicii pentru a face legătura dintre formalul corectitudinii raționamentelor și realul înțelegerii și deciziei adecvate. Dintr-o altă perspectivă, diferența este generată și de modurile de abordare: logica este centrată pe indicarea formelor corecte (prescripție), în timp ce gândirea critică pare să fie preocupată mai curând de identificarea erorilor aplicative (eliminare). Prima pare să aibă ca obiectiv omul ideal (fiindu-i cumva imputabilă o contribuție la o formă de centralism) în timp ce a doua își propune să sprijine cognitiv omul real (fiind susceptibilă de o formă de relativism).
Scurta carieră a logicii este relevantă pentru nivelul de prețuire a gândirii. Raportat la situația României putem constata că înlocuirea oamenilor pregătiți pentru existență cu cei destinați pieței are acum consecințe vizibile.[4] Utilizez aici logica drept indicator al ratării preocupării pentru a avea cetățeni, preferința socială a acelor timpuri (și a celor actuale) alunecând către reducerea lor la utilitatea economică (vizibilă în statutul muncitori).
Nu trebuie să înțelegeți că susțin vreo echivalență de forma „Toți cei care au studiat logica în școală sunt vaccinați.” Contribuția acestei discipline (mai ales în forma tradițională) la o așezare a gândirii nu cade nici măcar pe zona unei condiții necesare, fără a mai vorbi de una necesară și suficientă. Vaccinarea este posibilă și fără logică; doar că nu la fel de ușor. Nu susțin nici măcar că absența logicii din programa de formare este cauza decisivă a diferențelor de atitudine între noi și Occident. Consider însă că la situația actuală au contribuit în mod semnificativ o serie de erori ale strategiei educaționale, implementate prin intermediul educației inițiale și a (cvasi-absentei) educații continue.
După cum puteți constata, problema logicii ca disciplină școlară constituie în bună măsură un pretext pentru abordarea unei probleme mai importante: gândirea. Avem o problemă cu utilizarea corectă a acestui „instrument existențial”, la apariția ei contribuind erorile formative și idealurile sociale inadecvate (determinate de toleranța prea mare față de reușite sociale ce nu sunt condiționate de capacitățile cognitive). Aparent începem să conștientizăm problema; însă, în forme inadecvate. Poporulprostcarenusevaccineaza este rezultatul unei duble culpe a puterii: îndepărtarea lui intenționată de la posibilitatea și necesitatea cunoașterii adecvate și dorința politicienilor de a găsi un țap ispășitor pentru propria incompetență.
În acest moment suntem nevoiți să constatăm că gargara „României educate” a fost înlocuită de realitatea „României nevaccinate”.
_______________________________________________________
[1] Ca ipoteze științifice care necesită o verificare prin intermediul cercetărilor.
[2] Putem observa că un alt ministru al educației este acuzat aici de eliminarea logicii din școală.
[3] În mod sigur contează faptul că formalismul logicii are partea sa de contribuție la puțina popularitate a disciplinei, absența adaptării la noul context social fiind imputabilă celor care se ocupau de ea. În același timp însă bănuiesc că sensul tare al educației va presupune în continuare, pentru o bună bucată de vreme, necesitatea unui efort al elevilor. Trebuie să observăm că educația pare să-și deplaseze tot mai mult accentul pe eforturile și datoria profesorilor, în dauna responsabilității elevilor. Dacă lucrurile vor continua în această direcție nu va dura mult și sarcinile de lucru date elevilor vor fi considerate agresiuni la adresa elevilor. Colegii și colegele care au intuit schimbarea și-au schimbat deja atitudinea, trecând la modelul românesc al formulei „profesorul prietenul elevului” (formula nu are nimic greșit în sine, fiind una dintre soluțiile eficiente de înlăturare a rezistenței față de cunoaștere; modalitatea în care tinde să fie aplicată în unele cazuri – prietenia înseamnă absența sarcinilor de lucru, fiind înlocuită de îndelungi mângâieri ale orgoliului elevilor – fiind periculoasă).
[4] Aceasta nu a reprezentat de fapt o modificare de paradigmă, ci doar o revenire la idealul comunist al reducerii omului la importanța sa productivă.
