O introducere
Am ascultat cu plăcere o prezentare a domnului acad. prof. univ. dr. Mircea Dumitru pe tema Eșecurile și promisiunile filosofiei în data de 22. Iunie 2022. Într-o încercare de a forța o concluzie, principalul rost al filosofiei la fi cel de-a încerca unificarea a două „imagini” ale lumii: cea prezentată de știință și imaginea manifestă, oferită de perspectiva personală/cotidiană (autorul indicând preluarea unor idei din articolul lu Wilfrid Sellars, Philosophy and the Scientific Image of Man[1].
Din ce am reușit să înțeleg, prezentarea ar fi trebuit să continue cu ideea încercării filosofiei de-a împăca perspectiva subiectivă a individului cu cea specifică științei. Deoarece, după cum se va vedea, aceasta este una dintre direcțiile importante pentru tema acestui articol, o scurtă precizare a contextului poate fi utilă. Una dintre formele de rezumare a problemei celor două imagini/perspective în privința modalității de înțelegere a minții o constituie diferența dintre perspectiva la persoana I-a (perspectiva subiectivă, un exemplu fiind qualia, în termenii lui Thomas Nagel) și perspectiva la persoana a III-a (perspectiva obiectivă, a științei). Știința este o prezentare la persoana a III-a a experienței, ratându-i însă aspectul calitativ – experiența subiectivă, din interior, la persoana întâi, a acelor procese neuronale.
Aici ajungem la ceea ce constituie de fapt subiectul acestui articol: în prezentarea făcută domnul Mircea Dumitru a utilizat termenul conștiență, contextul care sprijină cel mai mult utilizarea semnificației fiind acela de conștiență subiectivă. Așa cum observase deja și una dintre persoanele participate la această prezentare, termenul conștiență este unul problematic[2]. Deoarece am utilizat și eu anterior acest concept (fiind plăcut surprins să-l remarc și în prezentarea amintită), el constituie tema câtorva reflecții personale.
La prima vedere, am putea considera că, în limba română, termenul conștiență nu are sensul utilizat de autorul amintit, acela de revelator fundamental al perspectivei subiective, el rezumându-se la a indica o stare de trezie/reacție la stimuli, ce este specifică multor (altor) animale. Dacă ne raportăm la o serie largă de lucrări pe tema conștiinței scrise sau traduse în limba română vom descoperi că este preferată utilizarea termenului conștiință (conștiință subiectivă). Aceasta nu cred însă să fie o problemă, domnul Mircea Dumitru deschizând o cale pe care, așa cum spuneam, o împărtășesc într-o măsură semnificativă (delimitându-mă însă de anumite utilizări ale conceptului).
Despre relevanța utilizării termenului conștiență
În această secțiune pun în discuție câteva dintre argumentele prezentate de domnul Mircea Dumitru în favoarea utilizării conceptului conștiență, încercând să identific adecvările și limitele propunerilor făcute.
Sensurile medicale ale conștienței și inadecvarea lor la desemnarea subiectivității
Problema este în altă parte: dată fiind direcția argumentării domnului Mircea Dumitru,[3] alegerea acestui concept ar putea să nu fie tocmai coerentă cu concluziile intenționate. Conceptul conștiență este formatat în discursul biologic, fiind utilizat în discursul medical desfășurat în limba română.[4] Adică, în limba română termenul este unul specific științei, semnificația și conotațiile sale fiind dependente de limbajul științei. Or, utilizarea termenului conștiență, specific prezentărilor la persoana a III-a (obiectivă), pentru a indica esența perspectivei la persona I-a (subiectivă) are un aspect contradictoriu într-o prezentare făcută dintr-o perspectivă anti-reducționistă[5], cum este cea a domnului Mircea Dumitru. Ideal ar fi ca, pentru a evita ambiguitățile semantice, prezentările subiective să se bazeze pe termeni consacrați în discursul desfășurat la persoana I-a.
Cea mai mare problema o constituie capacitatea conceptului conștiență de a indica esența subiectivității, de a desemna qualia. Pot fi reținute câteva argumente împotriva adecvării conceptului conștiență la indicarea esenței subiectivității:
- Medicina verifică starea de conștiență prin intermediul unor comportamente (incluzând și comportamentul verbal), adică a unor manifestări accesibile unui observator extern.[6]
- Sindromul locked-in[7] constituie o dovadă în favoarea relevanței limitate a stării de conștiență, înțeleasă în sensul tradițional, deoarece arată posibilitatea prezenței subiectivității în absența marii majorități a manifestărilor comportamentale ce definesc starea de conștiență pe criterii medicale.[8]
- Conștiența indică starea de trezie a persoanei, ea fiind înscrisă în diferite scheme ciclice, cel mai evident fiind ritmul circadian. Dacă utilizăm conceptul conștiență pentru a indica o esență a subiectivității atunci suntem forțați să acceptăm o structură ciclică și în cazul subiectivității. Or, dincolo de faptul că o astfel de abordare ne violentează simțul comun, nu ne este suficient de clar ce se întâmplă spre exemplu în timpul somnului cu subiectivitatea, cea mai problematică părând să fie modul ei de existență în cazul viselor.
- Dacă am considera conștiența un revelator al subiectivității pentru fiecare dintre stările alterate ale conștienței (ex. leșinul, sincopa, obnubilarea, soportul, stuporul, gradele de comă) ar trebui să găsim un corespondent de tipul forme alterate ale subiectivității. Or, prin subiectivate tindem să înțelegem mai curând un concept ce nu admite variații, dând seama de o formă de existență continuă și egală (în intervalul temporal numit durata vieții).
Conștiența constituie o alternativă mai adecvată decât conștiința?
Cea mai simplă întrebare este de ce nu utilizăm conceptul conștiință (subiectivă) atunci când ne referim la subiectivitate? La această întrebare sunt posibile mai multe răspunsuri, cel mai important fiind unul de natură metodologică: pentru o abordare riguroasă a temelor avem nevoie de concepte cu un grad cât mai ridicat de specificitate,[9] fiecare dintre ele crescând șansa de mediere a unei bune înțelegeri. În contextului acestui răspuns putem observa că termenul conștiință poate avea în limba română mai multe înțelesuri. În absența unor preocupări riguroase pentru înțelegerea conștiinței în spațiul culturii și științei din România, unele sensuri derivate riscă să treacă drept principale, cel mai evident părând să fie cazul conștiinței morale: prin conștiință tindem să înțelegem cel mai adesea ceva de felul conștiinței morale.[10]
Încercarea de a scăpa de referințele morale pe care le atrage după sine utilizarea termenului conștiință, indicată de prof. Mircea Dumitru, utilizând în schimb termenul conștiență (subiectivă), nu pare însă să rezolve problema deoarece există sensuri ale termenului conștiență care sugerează referințe morale. Spre exemplu, atunci când întrebăm pe cineva „Tu ești conștient de ceea ce faci?”, vizând o forma a atenției față de respectarea valorilor morale, în joc pare să fie mai curând o formă a conștienței decât una a conștiinței. Conștiența, înțeleasă ca o formă a atenției, este caracteristică mai multor domenii ale conștiinței, inclusiv domeniului moral. Am încercat o rezolvare a acestei probleme prin intermediul domeniilor conștiinței, considerând că ele reușesc să ofere o rezolvare pentru acest raport similar (într-o oarecare măsură) celui de tip parte-întreg. Modelul pe care l-am propus pentru structura conștiinței îmi pare coerente cu menținerea rolului specific (trans-domenial) al conștienței.
Conștiența este prezentă și la alte existențe vii
Asemenea prof. Mircea Dumitru, nu consider că utilizată termenului conștiență și în cazul altor existențe vii constituie o problemă. Personal as spune chiar că este un avantaj, el menținând deschisă posibilitatea de-a înțelege conștiința din perspectiva evoluționistă. Discreta ambiguitate pe care tinde s-o strecoare utilizarea aceluiași concept în cazul unor existențe diferite[11] nu este specifică conștienței, ci una pe care putem s-o observăm în cazul general al conștiinței. Persoanele care văd o problemă în utilizarea termenului conștiență atât în cazul oamenilor cât și în cel al altor antropoide, eventual al altor mamifere ba chiar și în cel al altor existențe biologice, au aceeași problemă cu extinderea utilizării termenului conștiință.
Pe de o parte nu ne este încă clar de la ce nivel (în ordine evoluționistă) începe conștiința (problema fiind generată și de faptul că nu avem încă o înțelegere unitară a conștiinței) iar pe de altă parte s-ar părea că încă nu ne putem lipsi de dorința unei diferențe radicale ivite în cazul umanului (care aduce cu sine riscul unor diferențe artificiale, generate de aspirații axiologice formatate cultural).
(va urma)
–––––––––––––––––––––––-
[1] Articolul poate fi găsit aici, dacă browserul vă permite să-l deschideți. Alternativa o constituie capitolul cu același titlu din cartea Science, Perception, and Reality.
[2] Chiar dacă personal nu împărtășesc, asemenea intervenientei, ideea că problema ar constitui-o legătura acestui concept cu lumea animală.
[3] Într-un rezumat extrem de general: existența a două limbaje/modalități de înțelegere a lumii, unificarea acestora fiind rostul filosofiei; o unificare făcută altfel decât în maniera propusă de adepții reducționiști: prin „reducerea” la limbajul științei
[4] Un exemplu ni-l furnizează prezentarea conștienței pe pagina în limba română a Wikipedia, descrierea fiind făcută în termenii științei. O lectură atentă a acestei încercări de prezentare scoate la iveală atât perspectiva obiectivă din care este prezentat conceptul cât și numeroasele locuri (nouă în total) în care pentru conștiență este utilizat termenul conștiință, fapt ce riscă să întrețină ambiguitatea.
[5] Într-o explicație simplă, în filosofia minții reducționismul constituie încercarea de-a explica toate fenomenele minții/conștiinței în termenii științei (incluzând pe cele țin de subiectivitate). În termeni mai accentuați (însă discret inadecvați), reducționismul tentează reducerea spiritualului la fizic.
[6] Chiar dacă o bună parte a protocoalelor de evaluare a stării de conștiență din medicină include relatări la persoana I-a, respectiv răspunsuri ale subiectului.
[7] Sindromul locked-in are un număr semnificativ de simptome asemănătoare cu mutismul akinetic.
[8] Cineva ar putea obiecta că putem considera că tot despre conștiență este vorba și în cazul sindromului locked-in: din moment ce a fost descoperit, sindromul locked-in presupune o redefinire a conștienței prin utilizarea mai restrictivă a criteriilor tradiționale. Doar că exact acest exemplu înseamnă o formă de separare a constatării existenței subiectivității aflate în starea de veghe de criteriile utilizate în mod tradițional, adică un argument pentru faptul că ele nu ar fi condiții de existență a conștienței.
[9] Este un demers specific atât științei cât și filosofiei (ivit inițial în cadrul meditațiilor și discursurilor filosofice).
[10] Un argument în favoarea acestei tendințe îl constituie semnificația pe care o acordăm deficitului de conștiință, prin a fi inconștient înțelegând cel mai adesea o lipsă a atenției față de valorile morale.
[11] Pe care ne place să le considerăm diferite în mod fundamental, pe această diferențiere fiind structurate în bună măsură sistemele noastre axiologice.
