(Continuare la acest articol.)
O mențiune despre utilitatea temei
Ideile pe tema diferenței dintre conștiință și conștiență au forma unui discurs ce riscă să fie asimilat cu cel pe tema sexului îngerilor raportat la un anume sens al practicii. Dincolo de faptul că dezbaterea pe tema sexului îngerilor avea o relevanță specifică în epocă, făcând parte din eforturile pentru menținerea coerenței imaginii lumii creată în orizontul creștinismului,[1] relevanța acestui text este dată de importanța pe care o au conceptele la sprijinirea înțelegerii. Suplimentar, deși discursul se concentrează pe zona clarificărilor conceptuale, traseul parcurs permite încercări de-a clarifica unele dintre problemele specifice înțelegeri minții și teoriei conștiinței.
Conștiența și atenția
Într-o măsură considerabilă conștiența se suprapune pe atenție.[2] Probabil că un demers mai comprehensibil îl constituie indicarea diferențelor specifice dintre cele două. Atenția este de fiecare dată atenție la ceva, în timp ce conștienței îi sunt accesibile și câteva „forme oblice” de tipul conștienței implicite de ceva. Aceasta însă s-ar putea să nu fie încă o diferență specifică, utilizarea expresiei „atenție implicită” acoperind același sens. Mai evidentă îmi pare ar fi o diferență dacă reformulăm în termenii conștienței o idee a lui J. P. Sartre[3]: orice conștiență thetică de ceva este în același timp conștiență non-thetică de sine.[4] Ajunși în acest punct putem observa o altă formă de îndreptățire a expresiei „conștiență subiectivă”. Dacă ne raportăm la contribuția pe care vizările o au în constituirea sinelui, sugestia sartriană (completată de abordarea fenomenologică a percepției propusă de Maurice Merleau Ponty[5]) este coerentă cu propunerea făcută de Antonio Damasio[6] în privința structurii sinelui și rolului acestuia în existența conștiinței.
Dacă am considera că orientarea către este caracteristica esențială a conștienței atunci putem observa că atât timp cât există/poate fi constatată conștiența nu pare să aibă un caracter permanent, ci mai curând un statut de structură variabilă: nu avem în fiecare moment o temă (nu vizăm ceva anume în fiecare clipă), ci avem dese perioade de ezitare, căutare, încercare. Putem observa aici că atenția dă seama într-un mod mai adecvat de orientare către, ea lăsând astfel loc și altor modalități specifice conștienței. Putem fi conștienți fără să fim atenți la ceva anume. Diferitele forme ce țin de perspective generale, cum ar fi perceperea existenței lumii, faptul că suntem aici și acum, ansamblul fluxului conștiinței etc. sunt specifice conștienței, putând fi introduse doar într-o modalitate forțată în discursul pe temea atenției.
Cineva ar putea argumenta că așezarea în discurs a acestor tipuri de existențe le-a indicat drept teme posibile ale atenției. Exact așezarea lor în structuri expresive le include în sfera posibilităților atenției, faptul de-a fi atent la existența lumii sunând coerent cu percepția subiectivă. Asta ar însemna că eforturile de identificare a diferențelor dintre atenție și conștiență n-au generat până acum rezultatele relevante, lipsind întemeierea ultimului concept.
O analiză atentă ne poate oferi câteva contra-argumente. În primul rând trebuie să remarcăm cercul vicios cu care ne confruntăm: orice încercare de-a identifica și a comunica o diferență poate fi făcută doar prin intermediul limbajului, forțând așezarea diferențelor în concepte sau expresii. Orice concept și expresie pare să constituie o temă posibilă a atenției. Dacă acceptăm această idee atunci putem observa o abordare de tipul muncilor lui Sisif: oricât de fine ar fi analizele noastre, diferențele identificate între atenție și conștiență ar fi rapid confiscate de posibilitatea ca ele să fi devină teme ale atenției. În felul acesta stării de trezire fără a fi atenți la ceva anume nu i-ar mai corespunde însă nimic, deoarece exact această stare este o posibilă temă a atenției. Soluția stă de fapt în distanța existentă între stările subiective și formularea lor discursivă: stările transpuse în discurs pot fi teme ale atenției acordate discursului (altminteri ideile n-ar putea fi receptate), fără ca stările subiective ce le corespund să fie în mod obligatoriu[7] teme ale atenției.
Conștiință sau conștiență?
Putem observa că pe alocuri am înlocuit în discursurile tradiționale conștiința cu conștiența (în citarea din Sartre fiind cea mai evidentă această înlocuire). Cineva ar putea întreba cum se explică această lipsă de rigoare în utilizarea conceptelor, în condițiile în care exact dorința de rigoare (având că tema conceptul conștiență) constituie unul dintre scopurile acestui text. La această întrebare cred că există mai multe răspunsuri posibile, încercând să indic câteva dintre cele care îmi vin in minte:
- Preluarea unui concept din știință, conștiența, pentru a-l utiliza într-un discurs fenomenologic pe tema conștiinței (qualia situându-se în orizontul fenomenelor constatate în mod subiectiv) generează un grad de imprecizie a referentului, ce sper să se stabilizeze în timp. Unele dintre ideile prezentate în acest articol pot contribui la conturarea semnificației adecvate.
- Cel mai important aspect este faptul că exact starea de conștiență tinde să fie reținută drept exemplul cel mai important al faptului de-a fi conștient.
- Există o indeterminare structurală în utilizarea termenului conștiință, el fiind utilizat pentru a indica realități ce sunt marcate uneori de diferențe evidente. O ilustrare a acestei probleme este oferită de faptul de-a fi conștient de ceva.
Cui îi aparține faptul-de-a-fi conștient de ceva?
Faptul-de-a-fi conștient de ceva ține de domeniul conștiinței sau al conștienței? Există un prim răspuns evident: deoarece conștiența este un mod de-a fi al conștiinței atunci în toate variantele faptul-de-a-fi conștient aparține conștiinței. Însă nu la această macro-atribuire mă gândesc, ci la încercarea de-a identifica cu un nivel rezonabil de precizie cât mai multe dintre cazurile în care utilizarea termenului conștiență oferă un nivel relevant de specificitate.
Răspunsul specific nu este ușor. Întorcându-ne la conștiința morală, atunci când spunem că cineva este conștient de încălcarea regulilor nu este suficient de clar la care dintre cele trei posibilități ne referim:
- Conștiința morală – o formă aparent atipică (din perspectiva locului comun al teoriilor conștiinței) de-a vorbi despre conștiință.
- Conștiința în genere.
- Conștiența, înțeleasă aici ca a avea în atenție valorile morale și a raporta acțiunile noastre la ele. Asemenea conștiinței, conștiența admite și semnificații morale, în absența clarificărilor acestea riscând un grad de ambiguitate
Putem observa că faptul de-a fi conștient de ceva poate fi indicat ca o stare a conștiinței sau o modalitate anume a conștiinței (atenția) ori ca poziționare în cadrul unui domeniu al conștiinței. În momentul în care am ales să recomand utilizarea expresiei conștiență am încercat să propun o rezolvare la această problemă (semnificațiile tradiționale urmând să rămână în uz, fiind însă absorbite treptat de termenul specializat).
Conștiența sau cunoștința?
A pierde conștiența este asimilat deseori cu a pierde cunoștința, în acest ultim caz intenția semantică îndreptându-se în direcția evaluării capacității cognitive a persoanei.[8] Deoarece evaluarea trebuie să se bazeze pe criterii, acestea sunt structurate în majoritatea lor în zona comportamentelor. Referința n-o constituie însă evaluarea IQ-ului sau alte abordări de acest tip ale funcțiilor cognitive, ci comportamentul cognitiv cotidian.
Priza la realitate pare, la prima vedere, un sinonim adecvat pentru acest înțeles al conștienței și al cunoștiinței. Acest indicator are însă o importantă dimensiune calitativă, concentrându-se asupra capacităților cognitive de adecvare la mediu în condiții normale.[9]
Ce este de fapt conștiința?
Răspunsurile posibile la această întrebare sunt complicate și de miza foarte mare pe care o constituie conștiința, ea fiind pentru multe zone ale cunoașterii (inclusiv pentru multe dintre științe) un fel de ultimă redută a misterului, ce trebuie cucerită.
Dincolo de adaosurile artificiale de natură culturală, există un nivel de îndreptățire al acestui tip de poziționare: pretenția cunoașterii ultime nu poate viza doar caracteristicile universului, ci și pe ale celui care cunoaște, respectiv subiectul. Umanitatea a conștientizat de ceva vreme că ratarea înțelegerii celui care cunoaște aduce cu sine o limitare a cunoașterii în general.
În cadrul semnificațiilor culturale, conștiința are și un important rol de delimitare și privilegiere a umanului față de alte tipuri de existențe, ea preluând o bună parte din rolul pe care l-a jucat[10] în perioadele anterioare sufletul.
Raportul dintre conștiință și conștiență
Conștiința este întregul pe care-l avem în vedere când căutăm această esență recentă (în termenii curiozității științifice) a umanului în timp ce conștiența este una din stările/modalitățile conștiinței (cea mai importantă; însă nu singura).
Conștiența cred că suportă mai ușor diferite gradații, cu mult mai multe decât diferențierea permisă de modificări de tipul day dreaming, între nivelul maxim de conștiență și referința zombie putând exista diferite stadii intermediare. Spre exemplu, a pierde conștiența are o semnificație mai adecvată decât a pierde conștiința. Chiar dacă a fi conștient suportă atât referințele conștiinței cât și pe cele ale conștienței, a fi inconștient pare să fie mai apropiat de indicarea unui deficit al conștienței. Conștiența include mai lesne diferite forme (și grade) de pierdere/modificare, cum sunt somnul, leșinul, diferitele grade ale comei etc., în timp ce conștiința are un nivel mai redus de flexibilitate, determinat în special de sensurile tari pe care obișnuim să i le acordăm.
Stări alterate ale conștiinței sau ale conștienței?
Dacă ne referim la diferitele variații ale atenției/stării de veghe atunci conștiența pare o referință mai adecvată.
Formula utilizată pentru a indica stările alterate ale conștienței, respectiv clasificarea dereglărilor conștienței, sugerează o abordare de tip ustensilic, o viziune în care conștiența este asemenea unui mecanism ce se abate din când în când de la normalitate.[11] Or, toate abaterile de la ceea ce ne dorim să fie standardul în materie de conștiență țin de zona normalității. Acest lucru este cel mai evident în cazul somnului, acesta făcând parte din zona modului natural de-a fi. Perspectiva evoluționistă ne poate ajuta să înțelegem că și celelalte alterări își au propriile rosturi, ele înscriindu-se într-o zonă a normalității naturalului.
Dacă standardul conștienței include o serie de variații[12] atunci întrebarea firească este cât de multe variații poate include
Definiția umanității este una de interval din punctul de vedere al plajei de variabilitate a conștienței. Deși o soluție pe placul nostru (coerentă cu privilegierea umanului) ar putea fi a considera că noi ocupăm „partea de sus a curbei de variație a conștienței”, nu este clar dacă afirmația este corectă. Din perspectiva unei analize comparative în discuție trebuie luate o serie de elemente, cel mai important fiind rolul conștienței. Orizontul în care se poate profila un posibil răspuns la problema rolului conștienței este constituit de perspectiva evoluționistă. Dacă vom considera că indicatorii evoluției trebuie analizați în contextul nișelor specifice diferitelor categorii ale viului atunci cea mai importantă dimensiune este cea cantitativă, referința adecvată pârând a fi supraviețuirea fiecărei specii. La acest capitol nu este chiar clar dacă umanitatea sau întreaga clasă mamiferelor (presupunând că ele înregistrează referințe avansate ale conștienței) ocupă un loc important în vreun clasament bazat pe criteriul duratei supraviețuirii, nedumerirea devenind cu atât mai vizibilă cu cât creștem intervalele temporale de referință (în mod obișnuit nivelul de referință fiind durata de existență a Pământului). Abia componenta calitativă pare să modifice lucrurile. Însă ea necesită o abordare separat, pe care o las pe mai târziu.
Conștiența este accesibilă fenomenologiei?
Există o serie de întrebări pe tema conștienței care-și așteaptă răspunsurile, cum ar fi: Manifestările conștienței sunt fenomene? Și dacă da atunci ele sunt accesibile în mod nemediat subiectului sau fac obiectul cunoașterii mediate (de ceilalți, de știință)? Conștiența este o constatare directă a subiectul, nemediat nici măcar de limbaj, sau ea tinde să fie mai curând o semnificație pe care ne-o formează coexistența cu ceilalți?
Dacă este accesibilă în mod subiectiv atunci conștiența este salvată din fața riscului solipsismului de intersubiectivitate, de întâlnirea comunicativă în jurul acestui semnificant major al stării de veghe a conștiinței. Construcția semnificației prin intermediul comunicării aduce însă cu sine unele riscuri: la final nu știm cât din semnificația conștienței este generată de zona comună a experiențelor subiective și câtă este forțată în cadrul întâlnirilor comunicative (de multiplele presiuni sociale, de ambiguitățile specifice comunicării, de zona de aproximare specifică nașterii comunitare a semnificației). Spre exemplu, dorința de-a fi împreună și (care presupune pe a fi) asemănători exercită o presiune relevantă în direcția constituirii unei pseudo-obiectivității de sorginte intersubiectivă. Deoarece aceasta nu este însă o limită specifică conștienței, ne putem continua interogațiile în această direcție.
Conștiența nu este un termen specific doar limbajului științei, ea putând fi analizată din perspectiva fenomenelor care-i sunt specifice. Putem constata faptul că suntem conștienți („avem conștiență”) și că ne sunt accesibile diferite grade de conștiență.[13] Accesul subiectiv este însă unul limitat: nu putem constata că nu avem conștiență (atunci când aceasta este absentă; probabil și în unele dintre modalitățile ei graduale). În acest sens conștiența este o condiție a subiectivității: qualia este posibilă doar întrucât subiectul este în (într-o) stare de conștiență. Limitele conștienței sunt limite ale accesului subiectiv la fluxul conștiinței. Din această perspectivă, conștiența pare să fie identică cu conștiința subiectivă.[14]
(Va urma.)
_______________________________________________________
[1] Riscul fisurării imaginii lumii putând fi comparat în acest context cu cel corespunzător prezenței otomane la porțile orașului Constantinopol.
[2] Pentru o înțelegere a relației dintre atenție, conștiință și subiectivitate a se vedea, spre exemplu, teoria schemei atenției propusă de Michael Graziano în lucrarea: Conștiința dintr-o nouă perspectivă. O teorie științifică a experienței subiective (Humanitas, București, 2021), p. 34 și urm. Dacă avem în vedere zona de suprapunere dintre conștiență și atenție și luăm în considerare atât importanța pe care Graziano o acordă schemei atenției cât și relația dintre aceasta și sine (ex. p. 34: „Schema atenției este în fond un model al sinelui.”), atunci am putea considera că putem observa un argument suplimentar în favoarea ideii susținută de M. Dumitru. Doar că pe traseu am forțat o suprapunere între conștiență și schema atenției, aceasta din urmă înregistrând unele diferențe față de ceea ce am în vedere în cazul atenției.
[3] J. P. Sartre, Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, Ed. Paralela 45. Menționez că Sartre utilizează termenul conscience (Jean-Paul Sartre, L’être et le néant, Gallimard, 1943), tradus în limba română prin conștiință. Înlocuirea termenului conștiință cu conștiență ar putea constitui o rezolvare pentru traducerea adecvată a expresiei conscience (de) soi. În această variantă am putea considera că conștiența (de) sine (prezența nonthetică a sinelui în orice conștiență de ceva) este o parte constitutivă a conștiinței de sine.
[4] Orice conștiență de ceva este, în modalitate implicită, netematizată, și conștiență de sine.
[5] Maurice Merleau Ponty, Fenomenologia perceptiei, Editura Aion, Oradea, 1999.
[6] Antonio Damasio, Sinele. Construirea creierului conștient, Humanitas, București, 2016.
[7] Transpunerea în discurs sau lectura discursului pot genera forme de conștientizare ce determină o modificare a atenției.
[8] Prin cunoștință trebuie să înțelegem aici capacitatea de-a ști de sine și despre mediul înconjurător.
[9] Prin normalitate trebuie să înțelegem aici o medie a ansamblului comportamentelor specifice stării de veghe.
[10] Acest rol al sufletului mai poate fi încă prezent în rândul comunității credincioșilor.
[11] Aceste observații sunt aplicabile însă și în cazul utilizării expresiei stări alterate ale conștienței, alterarea indicând o formă a abaterii de la standarde/normalitate.
[12] Este drept, cărora le atenuează caracterul, generând imaginea de primă instanță a unui standard cu un nivel redus de variabilitate.
[13] În cazul unora dintre ele probabil sprijinindu-ne pe diferite intermedieri de tip intersubiectiv.
[14] Ceea ce constituie un argument pentru formula propusă de M. Dumitru: conștiența subiectivă.
(Sursa fotografiei: Harry Haladjian. Preluată de aici.)
