Caută
Avatarurile unei existențe
Despre ezitarea vaccinală și talibanismul pro-vaccinal

Despre ezitarea vaccinală și talibanismul pro-vaccinal

Ezitarea vaccinală se referă la situațiile în care există posibilitatea vaccinării dar deciziile persoanelor privind vaccinarea întârzie sau vaccinarea este refuzată. După cum reiese din definiție, amploarea ezitării vaccinale poate fi măsurată doar în condițiile existenței unei cantități suficiente de vaccin. Dacă această condiție nu este îndeplinită atunci putem vorbi doar de estimări, acestea neputând constitui un fundament serios pentru o critică la adresa celor care refuză vaccinul anti-COVID-19. Ceea ce nu anulează însă faptul că ezitarea vaccinală constituie o problemă a cărei relevanță este în creștere, având nevoie atât de soluții pentru a o rezolva cât și de identificarea limitelor posibilului.

Ezitarea vaccinala este în primul rând o problemă culturală, fiecare cetățean având propria viziune asupra lumii și a corpului său, fiind prins în rețele și comunități cu viziuni specifice. Încercările de a forța unanimități pro-vaccinale, bazate pe înțelegeri comune, se izbesc de dificultățile specifice globalizării. Nevoia de identitate, spre exemplu, poate fi una dintre piedici, ea fiind amplificată de intervențiile neînțelepte. Ar putea fi nimerit să ne amintim că diversitatea culturală este asemenea celei genetice, constituind o rezerva de practici culturale utilizabile în circumstanțe pe care nu le putem încă anticipa. A intra în ea cu „ciubotele entuziasmului față de vaccinul anti-COVID-19” este o decizie neinspirată în materie de politici publice și strategii de socializare personale.

Cei care suntem pro-vaccin (inclusiv în privința vaccinului împotriva COVID-19) ar trebui să-i susținem eficiența pe căi ce ocolesc forma agresivități culturale. În situațiile în care suntem traversați de convingeri de nezdruncinat în vaccin[1], este mai nimerit a încerca să-i ajutăm pe ceilalți să înțeleagă de ce pariul pe vaccin oferă șanse mai bune decât alternativa, în loc să-i forțăm să se vaccineze.

Chiar dacă amploarea impactului este mult mai mică, talibanismul pro-vaccin riscă să aibă propriile-i efecte negative. Efectele secundare ale acestei forme de extremism se cumulează cu efectele secundare ale vaccinului în amplificarea temerilor față de el. Legea consecințelor neintenționate pândește și campania pro-vaccin.

Diferitele comunități (fizice sau virtuale) își au proprii lideri, formali sau informali, și propriile vedete, de care trebuie să ținem cont. Exemplul atitudinii publice exprimată de IPS Casian este mult mai aproape de o abordare adecvată a problemei decât orele de publicitate pro-vaccin prost construită (eventual menită să asigure guvernului bunăvoința celor care le difuzează). Poate că unele centre de vaccinare înființate în biserici ar schimba ceva în percepția populației religioase.

Vaccinul nu este un produs specific societății de consum, nefiind suficientă reclama obsesivă pentru a determina oamenii să se înghesuie în a-l procura. După ce timp de decenii populația a fost victima prezentărilor făcute diferitelor pseudo-medicamente prin intermediul unor exemple persoanele, în mod firesc gradul de încredere al cetățenilor în astfel de abordări a scăzut. Suplimentar, mulțimea medicilor intens cosmetizați care le spun (într-un limbaj ce tinde să devină unul „de lemn”) că ei s-au vaccinat, străduindu-se să ofere încredere în această soluție, tinde să influențeze zonele de nișă (multe dintre ele formate din cetățeni deja convinși), nu mulțimea populației.

Cei care ezită să se vaccineze sunt rudele noastre, prietenii și prietenele noastre, colegii și colegele noastre, vecinii și vecinele noastre. Cumva sunt parte din noi. Atitudinile noastre extreme riscând să-i rănească. Ei au dreptul să-si facă propriile alegeri, chiar dacă unele dintre ele ar putea avea consecințe și asupra noastră. A încerca să-i convingem poate fi normal; a încerca să-i obligăm este problematic. Construcția unei apărări împotriva SARS-CoV-2 nu trebuie să aibă că efect secundar o forma de sterilizare socială.

Una dintre schimbările majore cu care se confruntă societatea (cu diferitele ei comunități) în această perioadă o constituie modificarea (cel puțin temporară a) locului pe care-l ocupă cunoașterea științifică și promotorii ei. Asistăm la o îngustare a nișelor existențiale ce permit strategii de supraviețuire bazate pe indiferența față de știință. Chiar dacă ar putea fi un context favorabil descoperirii ineficienței pseudo-științei și a falselor apartenențe la lumea științei, încercările de „aclimatizare socială” a acestor schimbări necesită o perioadă mai lungă decât cea aflată la dispoziție. Bruscarea obișnuințelor sociale naște contra-reacții, efectele lor putând fi greu de anticipat.

Vaccinul anti-COVID-19 trebuie să depășească niscaiva bariere culturale pentru a putea beneficia de o formă de integrare. Pentru o astfel de schimbare avem nevoie de glume pe seama vaccinului, de emoții, artă, ezitare ba chiar și de niscaiva teamă. Temerile construiesc prudență și generează vigilența necesară pentru a descoperi dacă realitatea confirmă studiile.  Viteza de integrare depinde și de dinamica relațiilor sociale. Or, trebuie să constatăm că de aproape un an de zile multe din dimensiunile relațiilor sociale au fost suspendate de măsurile de distanțare. Mass-media și mediul virtual nu pot suplini multe dintre efectele comunicării față în față, din bogăția afectivă pe care ne-o aduc diferitele tipuri de interacțiuni directe cu ceilalți. Între timp am devenit cumva altfel, această diferență crescând riscul alunecării noastre către extremisme. Întâlnirea chipului altora prin medierea ecranului sau sub limitările măștii ne îndepărtează de ei și ne apropie periculos de mult de o ușurință în a le prescrie comportamente, a le impune convingerile noastre.

Confruntate cu incertitudinea și încercând să profite în același timp de toleranța față de efectul pe care incertitudinea COVID-19 ș generează în rândul populației, guvernele nu conduc, ci mai curând dictează. Riscăm să credem treptat că așa trebuie să fie, încurajați de multitudinea prozeliților acestei noi forme de așezare a puterii. Dreapta politică alunecă treptat către extremă; ne putem lesne imagina că stânga va reacționa în mod similar. Rămânem tot mai puțini în acea zonă a centrului ce ar trebui să ofere punctul de reper al normalității.

Intoleranța pro-vaccinală este generată în unele cazuri de egoismul specific societății de consum, aderenții la acest curent încercând să arunce pe ceilalți răspunderea pentru privarea de la numeroasele bucurii ale consumului pe care au trebuit s-o îndure în ultimul an. Astfel de atitudini aduc cu sine riscul unor excluziuni sociale. Dezbaterile privind introducerea unor grade diferite de libertate între cei vaccinați și cei nevaccinați tind să rateze doza de extremism pe care riscă s-o introducă în societate. Campaniile publice de culpabilizare a profesorilor care refuză să se vaccineze, constituie un exemplu de alunecare în extremă: din moment ce nu există (încă) dovezi privind protecția împotriva contactării transmiterii SARS-CoV-2 în cazul celor vaccinați, ar putea fi prematur să discutăm despre riscul pe care-l reprezintă profesorii nevaccinați la adresa elevilor. Dincolo de limitele dovezilor științifice[2] este suficient să înțelegem că unii dintre noi pur și simplu nu se pot vaccina deoarece riscul efectelor secundare grave este mult mai mare în cazul lor. În astfel de situații fundamentalismul pro-vaccinal forțează o distribuție inegală a riscurilor, tinzând să le repartizeze unor cetățeni riscuri mai mari decât sunt aceștia dispuși să asume.

Deocamdată este oportun să ne vaccinăm în liniște, dacă avem acces la vaccin. În această perioadă problemele generate de lipsa vaccinului (și de distribuția lui) sunt mult mai mari decât cele prilejuite de absența dorinței de vaccinare. A ne grăbi să pregătim o dezbatere pe tema obligativității vaccinului anit-COVID-19 înseamnă a violenta inutil societatea, în condițiile în care lipsește cantitatea necesară de vaccin. Până când șansa de ne vaccina va ajunge la fiecare dintre noi este posibil ca atitudinea unei bune părți a societății să se schimbe datorită unor firești modificări culturale. Dacă estimăm că ele nu se produc suficient atunci putem încerca, fiecare acolo unde ne aflăm, să le sprijinim.

P.S.:

Cred că interpretarea propusă de Marius Oprea (Psihologia cozii, cel mai bun agent al vaccinării) este fie eronată, fie partizană politic. A încerca să explici căderea platformei de înscrieri pentru vaccinul anti-COVID-19 prin recurs la niscaiva mișcări de geniu (al manipulării) produse de ministrul V. Voiculescu înseamnă fie a construi explicații inutil de complicate pentru ceea ce se întâmplă în realitate, fie a încerca să camuflezi realitatea Aglomerația ce  pare să se fi produs la înscrierea pentru vaccinare cel mai probabil nu este determinată de „psihologia cozii” (de spaima că vaccinul „se termină”; cu trimitere la coada din perioada comunistă), ci rezultă firesc dintr-un simplu calcul matematic: dacă vom considera că doar cca. 50% din populația adultă a țării dorește să se vaccineze (bănuiesc că procentul este mai mare) aplicând regula lui Occam vom descoperi că cea mai simplă explicație a aglomerației este dată de cele câteva milioane de cetățeni raționali care doresc să se vaccineze, dar nu au cum să facă acest lucru. Incompetența ivită în organizarea logistică amplifică problema numărului limitat de vaccinuri. „Coada” este creată de confruntarea dintre comportamentul logic al mulțimii cetățenilor raționali cu iraționalitatea sistemului. A încerca să reconfigurezi incompetența sub chipul geniului este doar una dintre multiplele încercări de mitizare.

[1] Am precizat deja aici că nu fac parte din lotul pro-vacciniștilor talibani, ci din acela al prudenților.

[2] Pe care le-am amintit sumar în Despre limitele cunoașterii privind vaccinul și vaccinarea SARS-CoV-2

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității