Caută
Avatarurile unei existențe
Despre modestia cognitivă

Despre modestia cognitivă

Unul dintre conceptele esențiale ce caracterizează orice societate bazată pe cunoaștere îl constituie modestia cognitivă/epistemologică. Ea are la bază o formă de prudență cognitivă ce permite interogarea propriilor achiziții cognitive și valorizarea criticilor primite de la alții pe această temă. Identificarea criteriilor de evaluare a rezultatelor cunoașterii ține și ea de comportamentele specifice modestiei epistemologice.

Într-o formulare simplă modestia epistemologică înseamnă a ști ce nu știi, a știi că nu știi și a știi că nu poți ști totul.

Critica gândirii face parte din forma cognitivă a lui a-fi-împreună-cu, adică din dimensiunea socială a cunoașterii. Idealul apropierii de eficiența maximă a gândirii are la bază receptarea constructivă a criticii, respectiv exercitarea ei exclusiv din perspectiva intereselor corective. Gândirea însă nu se desfășoară într-o zonă ideală, ea servind drept criteriu pentru evaluările diferitelor domenii în care ne desfășurăm existența. Deși pare paradoxal raportat la ideal, receptarea critică a criticii gândirii noastre este parțial îndreptățită de faptul că nu suntem criticați de îngeri, ci deseori de persoane interesate fie să demonstreze că nu merităm un anumit loc în vreo ierarhie ce ia în considerare gândirea fie să ne utilizeze drept context al afirmări valorii gândirii lor. La final „sănătate noastră cognitivă” ține de o formă de echilibru între necesitatea corecțiilor facilitate de o critică obiectivă și evitarea situațiilor în care critica este utilizată ca instrument al puteri.

 Într-o formă de critică socială am putea considera că această modalitate de limitare a încrederii în capacitățile cognitive ale umanului, specifică modestiei epistemologice, pare să constituie unul dintre lipsurile majore a mentalității poporului român (prin poporul român înțelegând aici majoritatea cetățenilor în majoritatea situațiilor). Puținătatea modestiei epistemologice ar releva faptul că mental, ca popor, am fi situați undeva la mijlocul modernității, poate în perioada de apogeu a iluminismului. Am în vedere că acest tip de mentalitate este caracterizată fie de o încredere foarte mare în puterea rațiunii (specifică iluminismului) fie de un recul pe zona religiei (caracteristică conservatorismului/contra-iluminismului). Cred că putem înțelege relativ ușor „orbirea cognitivă” generată de prea marea încredere în capacitatea rațiunii umane; dacă avem dificultăți atunci ne pot lămuri câteva lecturi postmoderniste. În același timp, fundamentalismul religios (creștin) se situează la distanță de modestia epistemologică deoarece întreține încrederea în destin umanului sau mai bine spus încrederea în locul privilegiat pe care omul îl ocupă în ordinea existenței. În egală măsură însă, trebuie observat că religia conține un set de scheme sociale ce promovează modestia cognitivă în raport cu Divinitatea.[1]

Deoarece nu este tocmai clar dacă aceste poziționări cognitive sunt caracteristice doar poporului român, mă voi limita la argumentul anecdotic oferit cândva de Andrei Pleșu: românul se teme să spună „Nu știu!”.[2] După cum se poate observa în acest argument nu este vorba atât de o inadecvare a românului, ci mai curând de o formă de culpabilizare socială aplicată recunoașterii necunoașterii. Ca și cum a indica public necunoașterea înseamnă a te elimina singur din zona umanului. În mod firesc asta a condus la un sistem de forjare rapidă a opiniilor și de prezentarea lor drept cunoaștere.

Care este problema cu opinia?! Schema gnoseologică tradițională are la bază diferența dintre forma tare a cunoașterii (a gândirii), numită episteme, de cea slabă, numită doxa.[3] Într-o abordare simplificatoare, doxa este echivalentul opiniei, neavând dreptul să figureze drept cunoaștere adevărată. Opinia nu este cunoaștere, ci poziționare cognitivă. Criteriile de selecție ale unei opinii țin mai curând de zona intereselor privitoare la sincronizarea socială decât ce cea a adecvărilor la realitate ori adevăr. Chiar dacă din punct de vedere cognitiv opiniile trebuie să îndeplinească criteriul aparenței cunoașterii, acesta este oarecum secundar raportat la cele două roluri fundamentale ale opiniei: demonstrarea apartenenței la uman (prin indicarea unei minime competențe cognitive) și la (un grup) social, prin dovedirea împărtășirii unei poziții cognitive specifice grupului (dovada „solidarității cognitive”).

De ce ne interesează opinia în contextul modestiei epistemologice? Deoarece recursul excesiv la opinie suspendă posibilitatea criticii sau auto-criticii cognitive. Explicația este simplă: cea mai mare parte a esenței opiniei este de sorginte socială, nu cognitivă. A nu avea nicio opinie dă prost pentru individ, riscând excluderea din grupul său social. Modestia cognitivă riscă să fie interpretată în orizontul opoziției față de convingerile comune, adică drept un factor de disoluție a grupului.

Revenind la problemele noastre (adică ale poporului român), situația nu pare să cunoască o distribuție uniformă la nivel global, ea fiind influențată de încrederea pe care fiecare societate o are în experți. Noi facem parte din categoria celor pentru care teama de-a exprima necunoașterea depășește spaima de riscurile aferente înlocuirii cunoașterii cu opinia. Nu este clar care este cauza: faptul că nu avem încrederea în experți sau deoarece nu avem experți (ci doar aparența unor experți, care, la rândul lor, recurg la doxa pe post de episteme). Poate că explicația este în altă parte: nu am ajuns încă la o formă adecvată de specializare a rolurilor sociale, fiind continuu perturbați de formele (inadecvate fondului) împrumutate din alte părți.[4]

O persoană caracterizată de o rezervă față de posibilitățile cognitive proprii și ale umanității va fi timidă în a-și asuma sarcina conducerii societății. Cu alte cuvinte, modestia epistemologică este în bună măsură incompatibilă cu statutul de politician. Politicienii ajunși guvernanți sunt obligați să se comporte ca și cum ar cunoaște domeniile în care au preluat puterea. Cumva societatea îi împinge la un astfel de comportament. Cu mențiunea însă că responsabilitatea nu aparține societății, ci incapacității (pre-electorale) a politicianului de a practica modestia cognitivă. Această schemă socială generează cel mai adesea situații în care politicienii ajunși la putere nu știu ce nu știu. În cazul politicienilor din opoziție situația nu este cu mult diferită, existența acestora fiind înghesuită în rolul de a indica continuu absența cunoașterii celor de la putere. Problema o constituie modul în care fac asta: sugerând că ei au o situație cognitivă mult mai bună, adică ratând faptul că a identifica ineficiența cognitivă a celor de la putere nu înseamnă (încă) a demonstra propriile posibilități cognitive: cauzele care pot determina eșecul unei acțiuni depășesc orizontul deciziilor ce au la bază necunoașterea. Or, esența criticii practicată de politicienii din opoziție o constituie acest tip de „înghesuire cauzală” a consecințelor acțiunii către nivelul (ne-)cunoașterii.

Scurta descriere a opiniei este suficientă pentru a înțelege că politicianul este victima obligației de-a împărtăși public, în mod consecvent, opiniile grupului din care face parte. Așa putem înțelege mai ușor contorsiunile ideatice ale politicienilor menite să salveze solidaritatea de partid, chiar dacă deseori sunt nevoiți să argumenteze în favoarea unor poziții la care nu ar adera în alt context. Observăm astfel că solidaritățile de partid generează obligația unor  poziționări cognitive comune, restricționându-le pe cele individuale: fidelitatea față de poziția partidului este condiționată de infidelitățile față de propria gândire. În mod firesc, cu cât îi lipsește ceva propriu în gândire cu atât se adaptează mai ușor la opinia partidului. Din perspectivă cognitivă cea mai liberă persoană pare a fi liderul de partid: ideile sale par să fie împărtășite de toți membrii. Este doar o aparență, liderul fiind chemat să-și exprime gândurile în funcție de anticiparea așteptărilor și dorințelor membrilor. Această caracteristică este atât de importantă încât capacitatea de-a anticipa ce-și doresc ceilalți ajunge să fie cea mai importantă abilitate cognitivă a liderului de partid. Ea nu se ivește însă pe un teren sterp, fiind pregătită de activitatea anterioară: întreaga existență a unui om politic este construită pe orientarea către identificarea așteptărilor pe care le au alții de la el și a modalităților în care poate împlini aceste așteptări sau, cel mai adesea, poate da impresia că le-ar putea împlini.

În egală măsură, o persoană bântuită de modestia cognitivă va fi rezervată și în a-și asuma rolul de interpret social al realității, adică pe cel de formator de opinie, indiferent de televiziunea care-l încurajează să-și prezinte ideile pentru alții. Televiziunile au drept principal „dușman cognitiv” o dimensiune a timpului, respectiv durata, fiind nevoite să-i umple curgerea până aproape de nivelul asigurării unui continuum. Caracteristica emisiei cvasi-permanentă generează un nivel al cererii de formatori de opinie cu mult peste posibilitățile unei societăți. Așa putem înțelege ivirea formatorului non-stop de opinii, care se simte obligat să pară priceput la orice. Aceste personaje au învățat o lecție esențială: poate fi vândută aparența cunoașterii, aceasta fiind condiționată de capacitatea de a manifesta convingerea.  Imaginea convingerii este dependentă într-o (prea)mare măsură de capacitatea de a sugera prostia altora, eludând astfel necesitatea firească a dovedirii cunoașteri proprii. La final adecvarea la realitate sau adevărul devin secundare, fiind absorbite în timpul de construcție a realității sociale specific noilor mijloace mass-media.  

——————————————————

[1] Din perspectiva preocupărilor noastre, acest model de modestie cognitivă este problematic prin efectele inhibitorii pe care le aduce cu sine asupra gândirii și cunoașterii.

[2] Este drept, el merită o analiză separată, nefiind clar, spre exemplu, dacă în joc este orgoliul cognitiv sau tipul de solicitudine ce face parte (ne place să credem) din ospitalitatea poporului român. (Câteva clarificări relevante ale semnificației „ospitalității poporului român”, prin recurs la categoriile de poziționări în fața străinului, au fost făcute de Vintilă Mihăilescu.)

[3] Analiza diferențelor dintre doxa și episteme, cu trimitere la gândirea antichității grecești, este un loc comun al analizelor filosofice. Chiar dacă există riscul ca o astfel de abordare să fie situată la un strat superficial al problemei (din punct de vedere filosofic), prin simplificarea pe care o permite ea este relevantă pentru scopul acestor rânduri.

[4] Pentru a ne liniști un pic putem considera că nu am avut răgazul istoric necesar pentru a face asta. Cu mențiunea că încercarea de-a așeza istoria pe niscaiva șabloane etice construite din perspective naționaliste ar putea fi o dovadă de inadecvare istorică.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității