Caută
Avatarurile unei existențe
Gândirea ca decizie

Gândirea ca decizie

Deoarece formulările din prima parte (Fiecare are dreptul să gândească. Însă…) par să conțină un grad artificial de complexitate, o formă de clarificarea problemei o constituie apelul la decizii și la consecințele lor, considerând că deciziile (urmate de comportamente) sunt rezultatele gândirii.

Dacă ne raportăm la ceea ce am descoperit în discuția pe tema gândirii pentru sine și a gândirii pentru alții, cred că o formulă mai adecvată pentru „Fiecare are dreptul să gândească!” ar putea fi: „Fiecare are dreptul să decidă pentru sine!”; indiferent câtă gândire stă la baza deciziei.

O astfel de reformulare ne permite o analiză a gândirii din perspectiva rezultatelor ei: deciziile (urmate de comportamentele care o duc la îndeplinire). Într-o abordare simplistă putem spune că deciziile sunt bune sau greșite, tinzând să considerăm că eticheta aplicată deciziei definește gândirea ce stă la baza ei. Cu alte cuvinte, am putea judeca din punct de vedere calitativ gândirea în funcție de calitatea deciziilor.

Complexitatea lumii face ca această abordare să nu exprime suficient structura realității. Pe nevăzute am introdus în analiza deciziei o judecată asupra consecințelor ei, construind un model liniar, gândire-decizie-consecințe, consecințele devenind criteriile de judecată a gândirii.

Consecințele deciziilor nu depind întotdeauna de intenția care a stat la baza lor sau de acuratețea gândirii care le-a fundamentat. Există cel puțin două exemple care indică posibilitatea absenței unei relații liniare între gândire-decizie-consecințe:

a) Deciziile bune fundamentate pe temeiuri greșite (problemele de tip Gettier constituie o formă de ilustrare)

Putem lua decizii corecte, chiar dacă argumentele care stau la baza lor sunt greșite. Într-o reformulare din perspectivă pragmatică: nu contează argumentele, ci decizia (urmată de comportamentul prescris de ea).

Exemplu: Măsurile de protecție de la începutul pandemiei COVID-19 au avut la bază ideea transmiterii virusului SARS-CoV-2 predominant prin intermediul suprafețelor (O.M.S. a ezitat o bună perioadă să admită transmiterea aerogenă a virusului). Însă, distanțarea socială a avut ca efect și o reducere implicită a oportunităților de transmitere aerogenă (chiar în absența măștilor de protecție).

b) Deciziile greșite lipsite de consecințe negative

Problema deciziilor lipsite de consecințe negative merită împărțită în două categorii:

b.1. Deciziile care au consecințe potențiale nesemnificative.

Deoarece gândirea costă din punct de vedere energetic, sunt relevante atât amploarea costurilor cât și beneficiul pe care-l aduc aceste costuri. Această ultra-simplificare a problemei ne oferă accesul intuitiv la necesitatea unui echilibru între cele două costuri, el generând următoarea recomandare de eficientizare de tipul cost-beneficiu: poate fi de preferat economia de energie cognitivă, nefiind necesară investirea lor cu efort cognitiv.

b.2. Deciziile greșite (cu costuri potențiale mari) lipsite de consecințe negative

Există decizii rele din punct de vedere formal, dar care nu antrenează consecințele pe care le anticipăm în mod firesc în astfel de situații, din motive independente de voința decidentului.

Acesta este spațiul nefast al consolidării convingerilor nefavorabile, deoarece el implică un feedback pozitiv pentru o decizie eronată. Biasul de servire a propriei persoane ne împiedică să observăm contribuția hazardului la rezultatul final, atribuind toate meritele propriei decizii. Ceea ce era de fapt opinie neîntemeiată ajunge să figureze în ochii noștri drept cunoaștere veritabilă.

Exemplu: Presupunând situația unui medic care tratează pacienți COVID-19, dacă acesta utilizează aceeași schemă de tratament pentru toți pacienții și dacă va avea doar pacienți cu forme ușoare ale bolii, care se vor vindeca/s-ar vindeca indiferent de intervenția terapeutică[1], atunci acel medic va ajunge la concluzia (eronată) că tratamentul său este bun pentru toți pacienții.

c) Deciziile corecte, efecte absente

În măsura în care evaluăm calitatea deciziilor în funcție de consecințele lor, am putea considera că formula decizii corecte – efecte absente este paradoxală. În realitate deciziile noastre au în vedere deseori probabilitatea unor consecințe, putând astfel observa că uneori între decizii și consecințele lor nu există o relație liniară. Adică pot exista decizii corecte ce nu sunt însoțite de efectele așteptate.

Exemplu: Deși am respectat toate măsurile de protecție recomandate, m-am infectat cu SARS-CoV-2!

Reținem însă că în sensul tare al termenilor suntem mai curând pe zona unei indiferențe a mersului naturii față de deciziile noastre. În acest caz puterea adeveritoare a consecințelor deciziei asupra calității acesteia, respectiv asupra calității gândirii, dispare, decizia fiind judecată în funcție de un model ideal, construit în limitele posibilităților noastre de cunoaștere.

Explicația situației din exemplu: Măsurile de protecție recomandate nu garantează împotriva transmiterii infecției, ci doar îi scad probabilitatea. Nu avem măsuri sigure de protecție împotriva infecției cu SARS-CoV-2. De altfel, trebuie să observăm că nu doar pandemia COVID-19 este însoțită de incertitudine, ci aceasta este o caracteristică destul de frecventă a vieții noastre. Nu avem măsuri sigure de protecție împotriva morții, ci doar măsuri care au anumite probabilități de a rămâne în viață până la o anumită vârstă.

d) Mersul naturii poate fi indiferent față de deciziile noastre

Discuțiile despre gândire-decizie-consecințe se desfășoară în orizontul prezumției posibilității de a controla mersul naturii. Într-un astfel de demers ajungem să considerăm că gândirea este un instrument universal de control, putând identifica de fiecare dată tipul de comportament adecvat fiecărui context. Din păcate, gândirea umană constituie o strategie de supraviețuire cu eficiență limitată,[2] de nișă, neputând cuprinde toate variantele pe care evoluția naturii le poate furniza[3]. O formă de a ilustra această limitare o constituie ideea indiferenței parțiale a mersului naturii față de deciziile noastre, ea fiind aplicabilă fiecărei zone în care ratăm (ca umanitate) priza cognitivă asupra realității. O formă mai adecvată de a exprima aceste limite o poate constitui apelul la hazard.

În această secțiune am încercat să indic câteva dintre dificultățile stabilirii criteriilor gândirii adecvate. Pentru asta am arătat că relația gândire-decizie-consecințe ( care părea să furnizeze cel mai bun criteriu de verificare al gândirii adecvate) are și ea câteva limite specifice și că uneori consecințele pot fi indiferente față de deciziile noastre.

Voi continua prin a analiza alte standarde ale gândirii adecvate.

—————————————————————————

[1] Cu condiția ca acel medic să respecte imperativul deontologic primum non nocere, adică tratamentul pe care-l prescrie să nu facă rău, chiar dacă nu aduce nici un bine.

[2] Voi aborda problema limitelor gândirii într-o secțiune separată.

[3] Această limitare a posibilităților cognitive este în unele cazuri rezultatul unui echilibru dintre costuri și beneficii: costurile pentru un plus de cunoaștere pot depăși în unele cazuri beneficiile.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității