Noianul de informații pe care-l pune în scenă civilizația contemporană aglomerează excesiv partea rațională, generându-i forme discrete de stoicism, dublate de o raportare suspicioasă la noile informații, forțând pe această cale strategiile de manipulare a individului către abordarea „părții apetente a sufletului”, adică a dimensiunii afective a persoanei. Este unul din motivele pentru care cercetările privind emoțiile au căpătat avântul actual, fiind impulsionate de dorința depășirii limitelor „marketigului rațional”, în elanul descoperirii unor noi strategii de accedere la un individ copleșit de informațiile care-l asaltează. Altfel spus, sufletul tinde să cadă în zona de acțiuine a marketingului, pentru a deveni un mediator al cansumului.
Ne este îndeajuns nevoia unei esenţe a noastre pentru a ajunge la ideea de suflet? (Evident, apărută şi pe fundalul ideii de nemurire). Adică este sufletul rezultatul unei anumite orientări a nevoii noastre de sens?
Într-o străduință a coincidenței cu sine am cules câteva dintre ideile pe care le-am scris despre suflet în alte cărți, chiar dacă în unele paragrafe este vorba de-o abordare mai curând oblică. (Ajung astfel, iarăși, să recurg la infama procedură a autocitării, având drept scuză doar încercarea unei identități tematice.)
Avem cuvinte ce rezumă excelent şi sprijină moduri de-a vedea lumea, stând cumva în acelaşi timp la capătul şi la temelia weltanschauung-ului căruia îi aparţin. Spre exemplu: sufletul, omul, raţiunea ş.a. Atunci când cineva foloseşte un astfel de cuvânt în sens tare, în prezenţa noastră, ştim de ce mod de organizare a realului este bântuit (sau ce realitate îl stăpâneşte).[1]
Pentru tratarea depresiilor psihiatria a inventat medicamente ce vin să ne lege iarăşi de idealuri, să anuleze des-iluzionarea; ceea ce trimite la posibilitatea existenţei în organismul nostru a unor compuşi chimici responsabili de această prindere de idealuri, a unor hormoni ce intervin în naşterea şi întreţinerea iluziilor esenţiale pentru existenţa noastră. Nu ştiu care ar fi compuşii naturali, dar le văd suplinită absenţa prin unii sintetici: alcoolul, drogurile etc. Poate că atât de blamatul alcool ne-a salvat de la a deveni o specie de deznădăjduiţi. De fapt, cred că în tratarea bolilor sufletului au coexistat întotdeauna două abordări: cea ʻsubstanţialistăʼ, încercând vindecarea prin intermediul a diferite materii (alcoolul putând constitui un exemplu; apelul la alte tipuri de plăceri intră în aceeaşi categorie), şi cea ʻspiritualistăʼ, ce recurge la diferite idealuri pentru vindecare (câteva exemple elocvente: religia, ideologia, psihanaliza).[2]
Ideal de scriitor: să creeze cât mai multe meme. Doar așa îi poate fi asigurată replicarea în mintea altora, făcând astfel să conteze ceea ce propria-i conștiință a produs. Este sensul tare al formei de nemurire pe care modernitatea a așezat-o în locul supraviețuirii sufletului în lumea de dincolo postulată de creștinism. Altfel spus, supraviețuiește sufletul ce reușește să se multiplice cumva în alte suflete. O nemurire comunitară și istorică. Pentru modern Raiul ia forma monumentului.[3]
Perspectiva ustensilică pe care o avem continuu asupra lucrurilor, lansată ca interpretare a cunoaşterii omeneşti de M. Heidegger, pare să fie limitată, ştiinţa fiind una din excepţii. Mă gândesc, spre exemplu, la numeroasele taxonomii existente în lumea biologicului. Numai că şi în acest caz este vorba de o dorinţă de ordine şi unitate născută în orizontul voinţei noastre de înstăpânire asupra a tot ceea ce întâlnim. Locul pe care-l ocupă fiecare organism în clasificările pe care le aplicăm asupra viului dă seama fie de raportarea lui la dorinţele noastre alimentare, fie de etichetarea din perspectiva unui posibil pericol. Chiar şi analiza viului din perspectiva disputei evoluţionism versus creaţionism stă tot în orizontul utilităţii, deoarece în funcţie de interpretarea la care aderăm va fi orientată intenţionalitatea noastră, urmărind a acţiona fie pentru îndestularea în această lume, fie pentru salvarea sufletului prin pregătirea lui pentru lumea cealaltă. Altfel spus, raportarea ustensilică trebuie gândită atât la nivel individual, cât şi la scara umanităţii: legătura oamenilor între ei, care dă naştere conceptului de umanitate, are drept principal liant o mai eficientă utilizare a tot ceea ce există în interesul omului; este deci una modelată predominant ustensilic.[4]
În creştinism moartea conduce trupul la statutul de mască: el ascunde sufletul, ce se pregăteşte să-şi găsească propria-i cale. După o lungă coabitare, în care cele două componente ale umanului (poate, mai corect, ale Divino-umanului) au dansat pe tema vieţii, în zona vizibilului rămâne masca pe care-o constituie cadavrul, trupul ce intră într-un ritm de putrefacţie infinit mai accelerat decât până atunci.[5]
Fără muzică sufletul n-ar avea nici un contur.[6]
Avem cuvinte prin intermediul cărora încercăm să camuflăm realitățile. Spre exemplu formula suflet nefericit, la care recurgem atunci când vorbim despre cineva care a murit în condiții tragice. Aceste formule rezumative înlătură situații dramatice ce ne-ar putea afecta, prin intermediul sensului cotidian, a impersonalului se ce mediază distanța, lipsa implicării personale. ʻÎncă un nefericit care a muritʼ este o formă de a lua distanță, constituie modul nostru de a refuza o empatie ce ne-ar aduce mult prea multă suferință. În definitiv, dacă am empatiza cu toate victimele accidentelor tragice din lume unde am ajunge? Ar fi o povară mult prea grea. De remarcat acest reflex de a ne îndrepta către cuvinte ce ne liniștesc, ce fac un util rezumat al împrejurării. Ne liniștește faptul că am găsit o bună formulă în care să turnăm situația, s-o închidem, și nu mai avem nevoie să ne oprim mintea la ea pentru a o cerceta cu atenție. Este una din modalitățile în care ia naștere impersonalul se.[7]
Să ne bucurăm de toate sufletele cu care reușim să intrăm în rezonanță! Pe acest tip de legătură se bazează comuniunea, deschizându-se astfel posibilitatea comunității.[8]
Sufletul nostru este plin de idealizări, acestea fiind fermentul imboldului de a continua să trăim. Ne ține în viață dimensiunea ideală a lumii, pe care reușim s-o generăm prin aspecte imaginare create ori împrumutate.[9]
Odată cu modernitatea Occidentul își întoarce fața de la transcendență către modul de-a fi al omenirii. Se naște o lume centrată pe existența sa, în intervalul dintre sine și propria-i reflecție mentală constituindu-se științele. Idealul (constituit ideologic) îl constituie preocuparea omului față de om. Modernitatea este inevitabil narcisistă, petrecându-și timpul (ce capătă numele de Istorie) admirându-și chipurile. Închiderea acestei lumi în propriul mod de-a fi, în obsesia față de propria existență, în finitudinea raportării la Istorie, este dezvăluită de valorile pe care le vehiculează, toate modulate după forma umanului: Raționalitate, Egalitate, Fraternitate, Libertate. Omul modern, cu mintea formată pe căutarea Lui Dumnezeu, sufletul său căpătându-și forma în elanul acestei tinderi către Divinitate, se trezește aruncat în anonimatul impersonalului se (care este chiar modul de-a fi al societății) și nevoit să-și fie propriul fundament. Pentru a-i lăsa o rază de speranță ideologiile modernității dezvoltă un surogat al mântuirii: Progresul, ce-și așteaptă continua venire în orizontul viitorului. Este momentul în care copiii devin mediatori ai mântuirii personale, ei fiind calea de acces la viitor. Pentru asta era nevoie de o formă de memorie a prezentului; în felul acesta și-a căpătat sensul tare și multiplele chipuri Istoria, ca păstrătoare a trecutului întru veșnica sa pomenire de către generațiile viitoare.[10]
(Foto preluată de pe https://www.themuslimtimes.org/2012/04/ahmadiyyat-true-islam/human-soul-the-final-frontier)