Despre Simona Halep și reușita prin muncă

Își mai amintește cineva ce înseamnă reușita prin muncă? Ce înseamnă succesul ca rezultant al muncii asidue, diferit radical de cel bazat pe noroc sau pe „L-a/m-a ajutat Dumnezeu!”? ce înseamnă bucuria unui câștig și a unei recunoașteri ce au la bază străduința proprie, aflată la polul opus al descurcărelii, șmecheriei, tupeului, abuzului?

În urmă cu câteva zile am privit cu tristețe spectacolul timid (și politicianist) al premierii Simonei Halep de Președintele României. Principalul motiv al tristeții l-a constituie aruncarea în zona lipsei de semnificație a acestui eveniment, în contextul unei preocupări excesive a mass-media pentru prezentarea tragediei de la Caracal în acord cu șabloanele menite să confiște atenția opiniei publice.[1] Cred că presa a ratat o legătură structurală dintre cele două evenimente : exemplul perseverenței în muncă și al reușitei prin muncă în calitate de valoare socială este singurul care trebuie urmat dacă dorim să schimbăm ceva. Indiferența față de muncă dublată de câștigurile bazate rețele ilegale destinate traficului de persoane, influență, acces la bani publici etc. este cea mai importantă parte a contextului social care a făcut posibilă drama de la Caracal (și pe toate cele asemănătoare ei).

In acord cu majoritatea comentatorilor, cred că povestea de succes a Simonei  Halep este una a reușitei prin muncă. Posibil chiar sa fie principalul simbol (din această perioadă) al acestei forme de aflare a sensului existenței personale în mediul social. Pentru a folosi un reper din lumea sportului, Simona este exact opusul lui Gigi Becali, simpatia publică de care se bucură făcând posibilă eliminarea unora dintre modelele sociale bazate pe a te descurca, ce influențează orizontul de așteptare al multor tineri.

Din păcate însă, în mentalitatea (pseudo)capitalismului românesc a munci tinde să fie tot mai mult ocultat de a te descurca. În măsura în care implică abilitatea de a descoperi scurtături eficiente în mediul propriu, a te descurca ține de partea utilă pentru umanitate a poveștii. Negativul intervine atunci când în joc este o strategie de tip free rider, când intră în joc capacitatea a se descurca, înțeleasă ca orientarea către captarea beneficiilor fără a ține cont de costurile sociale pe care alții trebuie să le suporte.

Îmi amintesc chiar câteva contexte în care dorința de-ați afla un sens al vieții prin muncă era considerat o valoare. Din nefericire, întâlnesc tot mai des situații în care cei care muncesc cu pasiune sunt considerați ca atentând la limita normalității. Obiectiv vorbind, atât amintirile despre trecut cât și constatările prezente ar putea fi specifice bulelor sociale specifice propriului traseu existențial.  Ceea ce înseamnă că abordarea mea riscă generalizarea pripită.

De-a lungul vieții am cunoscut suficient de mulți oameni pasionați de munca lor. Cel mai apropiat exemplu îl constituie părinții mei, care au făcut din muncă un mod de-a fi. Dacă le-aș transpune viața într-o ecuație reducționistă s-ar putea constata că proporția activităților ce țin de timpul liber pălește prin comparație cu cele lucrative. Aflați într-un sat în care majoritatea o constituie fie pensionarii fie dependenții de diferite tipuri de ajutoare sociale, părinții mei cad pentru mulți dintre membrii acele comunități în zona unei „patologii a banului”, “Nu se mai satură!” fiind judecata cu probabilitatea cea mai mare. (Să nu fiu greșit înțeles: nu sunt avuți. Însă, în contextul în care majoritatea este situată la limita supraviețuirii – pentru mulți dintre ei acesta fiind un modus vivendi -, cei care  au o idee mai mult decât cele necesare supraviețuirii tind să fie considerați persoane avute.) Exemplul utilizat nu are rostul unei laude (de altfel meritate) la adresa părinților mei, ci pe acela de a releva un alt chip al mentalității actuale, caracterizat de supraviețuirea bazată pe ocolirea muncii și, mai ales, ieșirea muncii din zona valorilor sociale fundamentale.

Evenimentul social numit Simona Halep ar fi putut declanșa o reacție în lanț de valorizare a muncii în societatea românească. A determinat câteva reacții de acest tip în niscaiva bule sociale, restul semnalului pierzându-se în distorsionările re-simbolizante ale diferitelor show-uri și în transformarea unei tragedii în spectacol mediatic. Sunt prea puțini cei care vor să audă vorbindu-se despre muncă. Or, Simona exact despre muncă ar vrea să vorbească.

Fidelă unor mecanisme de înlesnire a existenței preluate din mentalitatea creștin-ortodoxă, societatea românească alege să trăiască reușită Simonei ca una a întregii societății, preferând astfel o forma de mântuire fără străduință, o asumare a unui merit la care n-a muncit. Mântuirea prin interpuși, co-apartenența la aceeași țară fiind asimilată cu atingerea comunitară, este una din formele de auto-amăgire prin care încercăm să ne pozăm cu reușitele altora ocolind eforturile personale. La capătul opus stă aruncarea culpelor în curtea „lor”, oricare chip al alterității fiind în egală măsură utilizabil pentru învinovățirea auto-eliberatoare.

[1] Motivul secundar de tristețe îl reprezintă contrastul pe care-l oferă o sportivă extrem de muncitoare raportat la un Președinte acuzat – în unele cazuri întemeiat – de pasivitate raportat la responsabilitățile funcției pe care o deține.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site