Despre vinovăția și meritele dr. Arafat

Este dr. Arafat o victimă? În mod cert nu, având și o parte de vină.

Este evidentă vina de-a fi avut încredere în proprii subordonați în povestea relației dintre Clubul Colectiv și ISU. Din acest motiv problema demisiei sale este oportună ca temă dezbatere. Solicitarea unui astfel de gest trebuie însă judecată în raport cu întreaga sa activitate. Voi aborda câteva aspecte de acest gen într-o manieră critică, începând cu vina de a nu fi reușit să facă un sistem de urgență de eficiență maximă într-o țară dominată de relativismul lui „merge și așa”.

Este implicat dr. Arafat în afaceri cu licitațiile publice? Habar n-am! Nu m-au interesat în mod deosebit dovezile în acest sens.[1] Pot doar să constat că varianta cea mai proastă pentru el, respectiv că a făcut afaceri, restul care rămâne este semnificativ: un sistem de urgență funcțional. Adică, chiar și în această variantă, am fi tot în fața unui exemplu pozitiv într-o țară plină de politicieni care se ocupă doar de interesele lor. Cu alte cuvinte, dacă această variantă ar fi adevărată dr. Arafat s-ar situa în partea pozitivă a grilei de evaluare pe care românul mediu o aplică politicienilor: „Să fure dar să mai și facă ceva!”[2] Adăugând necesara prezumție de nevinovăție este evident că presiunea creată prin intermediul acuzațiilor de acest fel trebuie analizată critic, luând în considerare și niscaiva interese de alt gen ce stau în spatele lor.

Mărturisesc că de-a lungul timpului nu i-am îmbrățișat câteva dintre punctele de vedere: aș fi preferat modelul american, bazat pe paramedici, resursa umană nu este întotdeauna la nivelul așteptat (număr și calitate), coordonarea sistemului cu cel al pompierilor are câteva excese etc. Despre unele am mai scris, reproșându-i ba tendința către un spectacol pe banii statului, ba câte-o zonă de ineficiență ce poate fi constată la câte-o intervenție.

Este vorba însă de o critică a unor deficiențe (din partea unei persoane care mai pricepe câteva ceva în acest domeniu) ce nu anulează meritele omului care și-a dat silința pentru a construi acest sistem.

Cum scriam aici, sunt subiectiv, comparația dintre ce este și „antica Salvare” fiind bazată pe o experiență la limită cu cea din urmă: în toamna anului 2011, în urma unui grav accident rutier, am fost „aruncat” efectiv într-o salvare și transportat cca. 60 de km fără minime intervenții.

Există o undă justificată de nemulțumire în rândul celor care lucrează în UPU/CPU față de exagerarea dimensiunii sociale a acestor servicii, dr. Arafat fiind părtaș la această stare de fapt. Chiar și în această situație lucrurile trebuie judecate nuanțat. În primul rând, nu știu dacă aceasta i-a fost intenția. Trebuie să luăm în considerare câteva coordonate esențiale care contribuie la această stare de fapt: presiunea mass-media, ineficiența medicinii primare, interesele politicienilor de a câștiga voturile unei categorii de cetățeni, indolența unora dintre cetățeni etc.

Transformarea unor cazuri medicale în spectacole mediatice a generat un nivel de așteptare cu mult peste posibilitățile sistemului. Amenințarea „Chemăm televiziunea!” este aruncată asupra celor care lucrează în acest sistem atât în cazurile justificate cât și în cele nejustificate. Încercările de-a ordona pacienții în funcție de gradul de urgență se izbesc de multe ori de neînțelegerea cetățenilor. Exacerbarea spiritului civic pe această zonă se transformă în opusul lui, sub imboldul dorinței „de-a fi luat primul”, în dauna concetățenilor care au mai mare nevoie de ajutor. (Am atras aici atenția asupra acestei dimensiuni a plăților informale din sistemul sanitar, acestea camuflând, în unele cazuri, dorința pacienților de-a beneficia cu prioritate de puținele resurse existente.)

Serviciile de urgență sunt pline de cazuri medicale care ar trebui tratate pe zona medicinii de familie. Un amestec dintre disfuncționalitățile acestui sector medical și mentalitate publică generează acest tip de aglomerare evitabilă.[3]

Serviciile de urgență sunt aglomerate și de cazurile sociale. Judecata față de acest aspect trebuie să fie una prudentă. Exceptând situațiile în care cetățeni din această zonă defavorizată a bunăstării sociale folosesc ambulanțele pe post de taxi,[4] consider necesară conservarea acestei dimensiuni sociale a statului. De cele mai multe ori este vorba de oameni care n-au altă soluție, fiind excluși, din cauza sărăciei, din circuitele medicale firești.

Conservarea componentei sociale a intervențiilor de urgență constituie un argument suficient pentru a mă pronunța categoric împotriva diferitelor forme de privatizare ale acestuia.[5] Salvarea sistemului de urgență de la privatizare (cel puțin până acum) este un merit al dr. Arafat, poziția acestuia fiind validată de sprijinul public de care s-a bucurat în anul 2011. Să nu uităm de căderea proiectului de lege „Băsescu-Păunescu”, care a fost posibilă tot opoziției dr. Arafat![6] El rămâne în continuare un simbol al rezistenței împotriva privatizării unui serviciu public de interes național, unele dintre atacurile asupra lui (în măsura în care sunt exagerate) fiind motivate și de interesele de tipul „privatizării cu orice preț” a serviciilor publice.[7]

Îi pot fi imputate dr. Arafat compromisurile politice pe care le-a făcut? Raportarea la vreun model ideal ne-ar putea spune că da. Problema, asemenea oricărei probleme politice, necesită însă o analiză pragmatică. În primul rând, din ce punct de vedere putem judeca aceste compromisuri? Singurul teren ferm pare să-l furnizeze opoziția politică din acea perioadă. Credibilitatea socială a partidelor din opoziție este subminată de DNA, care evidențiază o dimensiune din ce în ce mai amplă a indiferenței față de social, respectiv a „politicii propriilor interese”.[8] Sugerez astfel că critica implicării dr. Arafat în politică făcută de pe o poziție politică nu-și are justificarea. Există însă o perspectivă care ar putea justifica întreaga poveste, respectiv explicația cea mai simplă (din perspectiva coerenței cu imaginea omului care a dorit să creeze un sistem de urgență): asumarea unei astfel de implicări pentru beneficiul sistemului, de partea celor care au dorit să-l sprijine. În această variantă sprijinul (de imagine) acordat lui Ponta este costul pe care a fost dispus să-l plătească pentru a obține sprijinul necesar pentru a continua construcția acestui sistem. Chiar dacă are o doză de ideal în ea, această variantă merită luată în considerare.[9]

Acuzația că are un ego exacerbat este în parte adevărată. Ea este contrabalansată de câteva aspecte semnificative: 1) Această componentă a personalității sale a contribuit la construcția sistemului ce merită apreciat. 2) Merită să ne amintim că este omul care a refuzat să (mai) fie ministru al Sănătății, limitându-și competența la serviciile de urgență. 3) Având în vedere faptul că este (doar) secretar de stat, încercați să vă amintiți numele altor secretari de stat! Dacă nu reușiți să vă amintiți înseamnă că omul a făcut suficient de multe lucruri bune pentru a fi ținut minte, aflându-se într-o funcție care nu garantează prin sine accesul la memoria publică.

Dr. Arafat are două merite incontestabile: este creatorul medicinii de urgență în România[10] (aproape de limitele maxime în care este posibil un astfel de sistem în România) și simbolul unei limite necesare în calea dorinței de-a privatiza toate serviciile de sănătate. Responsabilitatea sa morală pentru tragedia numită Colectiv (și pentru alte greșeli; cel puțin pentru cele cunoscute) este cu mult sub aceste merite.

[1] Am reținut însă că acuzația maximă care i se aduce este de alocare preferențială a unor licitații de ambulanțe în schimbul unor sponsorizări ale Fundației. În condițiile în care banii din sponsorizări au fost folosiți (conform acuzațiilor) pentru cumpărarea unor ambulanțe și dotări, adică au fost utilizați tot în favoarea sistemului, acuzațiile tind să fie irelevante din perspectiva interesului public.

[2] Odată cu vârsta mi se diluează semnificativ și dorința de-a mă repezi să anulez această abordare pragmatico-relativistă prin raportare la niscaiva idealuri.

[3] Deoarece problema necesită o discuție mai amplă nu-mi propun s-o lămuresc aici.

[4] Mi-a fost relatat un număr suficient de cazuri în care unii cetățeni din mediul rural (din anumite comunități) simulează diferite afecțiuni pentru a chema ambulanța, fugind din serviciile de urgență în momentul în care ajung acolo (cu motivații gen: „Nu aveam cu ce să ajung la oraș!”) pentru a considera în mod îndreptățit că poate fi considerată o problemă.

[5] Critica adusă dr. Arafat pentru faptul că s-a opus intrării firmelor private pe zona intervențiilor de urgență o consider nejustificată. De altfel, căscând ochii în mod accidental la o emisiune ce combina diferitele argumente pentru a-l critica pe dr. Arafat, am remarcat lipsa de inconsistență logică a celor prezenți: a-l acuza, simultan, că a produs o pagubă bugetului public pentru că a achiziționat ambulanțe la un preț supra-evaluat (las la o parte că „demonstrația” continua cu argumentul prezentat la nota 1) și că a refuzat accesul firmelor private în sistemul de urgență înseamnă de fapt a demonstra că eventuala pagubă a fost compensată prin economiile făcute, în condițiile în care firmele private au ca scop firesc profitul (acesta fiind condiționat de o creștere a costurilor pentru astfel de intervenții).

[6] „Accidental” am fost prezent la ultimele negocieri „cu sectorul privat” pe tema acestei legi (desfășurate exact în ziua în care legea a fost retrasă), reținând în primul rând nemulțumirea privaților interesați de privatizarea asigurărilor publice de sănătate (în frunte cu oamenii din partea Camerei de Comerț a SUA) față de marja de profit „de doar 2,8%” care ar fi urmat să le fie asigurată.

[7] Precizez că am susținut și susțin în continuare necesitatea intervenției private în Sănătate. Însă, de fiecare dată susținerea mea vizează intervenția privată după epuizarea posibilităților sectorului public de finanțare acordare a serviciilor de sănătate (și, evident, cu excepția serviciului public de urgență). Susțin în continuare necesitatea asigurărilor complementare, ele trebuind însă introduse după epuizarea posibilităților publice de asigurare a serviciilor medicale, adică în completarea celor dintâi. Privatizarea bazată pe „smântânirea” serviciilor publice de sănătate, adică privatizarea serviciilor profitabile și lăsarea în sarcina statului a celor costisitoare constituie o soluție greșită, efectele ei fiind deja vizibile.

[8] Cazul Ioan Olteanu este doar cel mai recent exemplu al dispoziției politicienilor de-a luat tot ce se poate cu orice preț, din multele posibile. În măsura în care DNA-ul are dreptate, faptul că încasa un sac cu bani în curtea unei biserici producând o pagubă la bugetul de stat de cca. 20 mil. euro exact în perioada în care se înghesuiau să argumenteze necesitatea unui sacrificiu al salariaților bugetari, motivând deficitul bugetar, este deosebit de semnificativ pentru această indiferență față de social.

[9] Continuând cu perspectiva ideală, este oportună și analiza așezării sale în galeria ctitorilor de origine străină care au făcut ceva pentru acest neam (pe primul loc situându-se Carol I).

[10] Are o relevanță parțială întrebarea dacă ideile ce stau la baza acestui sistem îi aparțin sau au fost preluate, cel puțin în parte, dintr-un model de intervenție creat de alți medici de la Târgu Mureș prin anii ʼ80 (model premiat „de comuniști” în 1987). Cred că ar trebui să ne intereseze rezultatul final.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

  1. ioan antohe spune:

    felicitari pentru pionierat ,pentru realizarea SMURD ,pina cind a acceptat implicare politicului si consecintele grave ;deturnare de fonduri , supraevaluari materiale ,dezinformarea populatiei !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>