Simplist vorbind, posedăm două sisteme diferite de interpretare a stimulilor: sistemul afectiv și cel rațional.[1] Prelucrarea informațiilor are în consecință două tipuri de efecte: dispoziția și gândul. Dispoziția este extrem de apropiată de acțiune (deseori fiind chiar acțiunea) iar gândul ține de domeniul analizelor și strategiilor. În timp ce dispoziția este cuplarea stimulului cu un gen specific de memorie ce include reacția, gândul face apel la memoria propriu-zisă, permițând analiza la rece a situației (sau aproape), fiind astfel o prelucrarea de informații mult mai amplă, situată însă la distanță de acțiune, de care este separat de către decizie. Decizia implică însă, în bună măsură, pentru transformarea ei în acțiune, dispoziția. Motiv pentru care putem vorbi de emoție ca fiind cel mai adesea un mediator între gând și acțiune.
În mod curent putem vorbi de gânduri care dau naște la sentimente și de sentimente care generează gânduri. Semn că cele două sisteme, în principiu separate, cunosc un amestec destul de complex.[2]
[1] Motiv pentru care același stimul poate să suporte interpretări diferite. Cu mențiunea că în sens tare interpretări oferă doar rațiunea, în timp ce afectivitatea este orientată către reacții.
[2] Poate prea complex pentru a le putea aborda îndreptățit în mod separat. Reiterez aici posibilitatea unei false dihotomii în care ne lăsăm prinși în mod tradițional, lipsindu-ne momentan o altă perspectivă.
(Imagine preluată de pe http://www.drsheedy.com/human-behavior/our-orientation-to-thinking-and-feeling-t-f-.php)
