Timpul este ordinea de memorare a experiențelor noastre; în lipsa memoriei nu ar exista perceperea timpului. Ceea ce arată că viitorul are trecutul drept principală componentă a sa.
Amintirile noastre sunt dependente de structura narațiunii în umbra căreia ne așezăm existența la momentul actual. Selectivitatea memoriei este puternic dependentă de potrivirea cu perspectiva noastră actuală asupra lumii.
Una din preocupările noastre fundamentale o reprezintă povestea pe care ne-o spunem (și o spunem) despre propria existență, ea ghidând ce-a mai mare parte a eforturilor depuse de-a lungul vieții. Narațiunea ca stil de abordare a ființei domină și raportarea la noi înșine, faptul-de-a-fi o poveste interesantă ocupându-ne mai tot timpul.
Atacul narațiunilor, ce ține de apanajul postmodernismului, prin faptul că este derulat tot pe calea narativă, nu dorește atât să desființeze acest stil de gândire (și model existențial în mod simultan) cât să-i sublinieze limitele, caracterul de punct de vedere dezvoltat pe fondul unei pretenții absolutiste.
