Note despre etica unei legi de salarizare
La o conferință despre salarizare, în frumoasa sală a Institutului Național de Statistică. Este ultima dintr-o serie de întâlniri publice pe tema relațiilor de muncă și a dialogului social pe care le-am organizat în prima jumătate a acestui an. După Cluj, Galați, Târgu-Mureș și Iași, închiderea seriei la INS are ceva dintr-un firesc al locului: vorbim despre echitate acolo unde, cifră cu cifră, se măsoară felul în care trăim. În sală, peste două sute de oameni interesați de subiect și câțiva invitați preocupați de o abordare cât mai bună a temei. Contextul l-a dat proiectul noii legi a salarizării și încercarea – asumată explicit de inițiator – de a crește gradul de echitate.
Am plecat de la conferință cu o întrebare pe care o port de mai multă vreme și pe care încerc, aici, să o așez în cuvinte.
Două feluri de a fi preocupat de echitate
Cred că există două modalități de a fi preocupat de echitatea socială: situarea la nivelul marilor idei și încercarea de a schimba ceva în mod practic. Prima are eleganța discursului și confortul distanței; a doua are asprimea detaliului și riscul de a greși concret. Cele două nu se exclud, însă se aud rareori împreună. De cele mai multe ori, cei care vorbesc despre dreptate o fac de la înălțimea principiilor, iar cei care încearcă să o producă rămân prinși în grila de coeficienți, în anexe și în calendarul de aplicare.
Recunosc că, în ce mă privește, am ales mai des a doua cale, această conferință fiind unul dintre exemplele de acțiuni dedicate ei. Este o muncă lipsită de strălucire, în care satisfacția vine rar și pe nesimțite. Dar am învățat că marile idei despre echitate, dacă nu coboară în acest detaliu, rămân adesea un fel de a ne face nouă bine, nu altora.
Eroarea reducerii economice
În mod eronat ajungem să credem că salarizarea ține doar de domeniul economiei. Este o eroare comodă, fiindcă ne scutește de partea grea a discuției. În încercarea de a o prinde în formule și de a-și spori capacitatea de predicție, economia reduce salarizarea la plata muncii, ratând complexitatea contextului în care se desfășoară relațiile de muncă.
Am scris în altă parte despre tentația economiștilor de a imobiliza omul (această necunoscută potențată de forma sa de viețuire numită societate) în forme standardizate, pentru a obține predictibilitatea de care au nevoie. Cu cât elementele de conținut sunt mai puține, cu atât modelul este mai stabil. Numai că ceea ce rămâne pe dinafara modelului este tocmai ceea ce ne face oameni. O grilă de salarizare este, prin natura ei, un astfel de model: necesar, dar sărac. Ea spune cât, fără să spună vreodată îndeajuns de ce și pentru cine.
Nu pledez împotriva rigorii economice. Fără ea, discuția despre salarizare alunecă lesne în populism. Pledez doar împotriva ideii că rigoarea economică ar fi, prin sine, suficientă.
Ce injectăm în spațiul social
O abordare mai potrivită vine din completarea perspectivei economice cu cele specifice disciplinelor sociale. Pentru că o lege a salarizării nu împarte doar bani: ea așază oameni unii față de alții. Stabilește cine este mai sus și cine mai jos, ce muncă merită recunoaștere și ce muncă rămâne în umbră, cât prețuiește un an de vechime și cât o responsabilitate. O lege a salarizării este, prin urmare, și despre ceea ce injectăm în spațiul social: echitate sau injustiție.
Proiectul aflat acum în dezbatere își declară drept scop echitatea, coerența, transparența, predictibilitatea și stimularea performanței. Sunt cuvinte bune, pe care le împărtășesc. El promite că niciun salariu nu va scădea, comprimă dispersia veniturilor, elimină zeci de sporuri și plafonează partea variabilă, prevăzând compensații tranzitorii pentru cei dezavantajați. Fiecare dintre aceste alegeri spune însă ceva despre felul în care ne așază: ce recunoaște drept merit, ce tratează drept privilegiu, pe cine protejează și pe cine lasă să decadă lent în ierarhie.
Întrebarea pe care nu o putem ocoli este aceasta: o ierarhie a funcțiilor, oricât de riguros construită prin echivalări de coeficienți, produce ea, prin sine, dreptate? Sau produce doar ordine, adică, uneori, o injustiție prezentată ca sistem riguros? Diferența nu este una de nuanță. O țară în care sistemul a fost ani la rând modificat prin excepții, derogări și hotărâri judecătorești a învățat un lucru amar: că ordinea lipsită de legitimitate percepută nu liniștește, ci doar amână conflictul. Iar o lege de salarizare atinge, prin asta, însuși capitalul social, încrederea, fără de care nicio reformă nu ține.
Etica nu locuiește doar în școli și biserici
Tindem să reducem etica la spațiile școlare sau bisericești, ca și cum ar fi o materie de studiat sau o predică de ascultat. Cred, dimpotrivă, că substanța eticii se găsește mai curând în complexa țesătură a relațiilor sociale, care îi dau realitatea. Nu există un simț înnăscut al dreptății, cu aceleași coordonate pentru toți; sentimentele morale țin de contextul social în care își capătă structura conștiința. Ceea ce numim „drept” sau „nedrept” se învață trăind împreună, în raporturi concrete, iar salarizarea este unul dintre cele mai dense astfel de raporturi.
De aceea, întrebarea fundamentală a oricărei axiologii (Spre interesul cui sunt orientate valorile?) nu este o chestiune de filosofie aplicată, ci una pe care o punem, fără să o numim astfel, de fiecare dată când comparăm ce primim noi cu ce primește celălalt. O lege de salarizare răspunde la această întrebare în fiecare rând al ei. Tocmai pentru că răspunde, ea este, dincolo de aparența tehnică, un act etic.
O metodă bună nu este încă o dreptate
Aici se află, cred, miza adevărată. O metodă bună (și unele dintre soluțiile tehnice ale proiectului sunt bune) nu garantează o lege dreaptă. Metoda răspunde la întrebarea „cum?”; dreptatea răspunde la întrebarea „pentru ce și pentru cine?”. Confundarea celor două este una dintre formele noastre cele mai frecvente de fără-fond: împrumutăm forma riguroasă a unei proceduri și ne închipuim că am rezolvat, odată cu ea, și problema de fond.
Mă includ în acest „noi”. Tentația de a confunda ordinea cu dreptatea este și a mea, fiindcă ordinea se vede, se măsoară, se prezintă într-o anexă, în vreme ce dreptatea rămâne mereu de argumentat, de negociat, de recâștigat. E mai ușor să livrezi o grilă decât să justifici o ierarhie.
Nu închei cu o concluzie, ci cu întrebarea cu care am plecat de la INS. Ce injectăm, prin această lege, în spațiul social românesc: echitate sau o injustiție mai ordonată? Răspunsul nu îl dă metoda, oricât de îngrijită. Îl dăm noi, prin atenția pe care o acordăm fondului atunci când suntem deja mulțumiți de formă. Iar dacă există un motiv de optimism reținut, el stă tocmai în faptul că o sală plină a venit să discute despre asta. Semn că întrebarea încă ne preocupă. Rămâne de văzut dacă ne va mai preocupa și după ce se vor fi stins luminile din frumoasa sală a Institutului Național de Statistică.
