(Sculptură de D. Offiong)
Pentru că modernitatea face parte din identitatea noastră (colectivă și individuală), constituind chiar mediul în care sunt posibile identitățile. Cum sensul propriei existențe poate fi gândit doar pe baza asemănărilor și diferențelor (chiar și dintr-o perspectivă religioasă), discursurile identitare sunt discursurile filosofice dominante în abordarea umanului. Identitatea omului modern pare a fi una construită de sine; renunțarea la tradiție – deci renunțarea la identitatea donată prin naștere și tradiție – pare a fi regula pentru modernitate. Tradiția reprezintă semnele pe care propria natură le-a lăsat în existență prin medierea strămoșilor. Ea anunță unele din posibilitățile proprii de-a fi pornind de la asemănarea acestora cu modurile de-a fi puse în scenă de predecesori. Tradiția reprezintă forma de a lumi determinată de cumulul factorilor genetici și culturali specifici. Ea nu este posibilă fără considerarea neamului ca element central al socialului, adică a familiei în sensul extins al acesteia.
Deoarece faptul-de-a-fi-modern constituie o valoare definitorie a acestor timpuri, afirmată chiar și în lipsa unei înțelegeri adecvate a ceea ce presupune modernitatea. Altfel spus, asumăm un set de valori cărora nu le cunoaștem rezonanțele și semnificația profundă, uitând întrebarea privitoare la modul de-a fi pe care-l pun în scenă.
