Formula „salariile nesimțite” trădează lupta de clasă, inițiată de această dată de reprezentanții dreptei împotriva salariaților. Pentru a-i înțelege acest caracter este suficient să observăm atitudinea apreciativă a mainstream-ului politic și a formatorilor de opinie față de afaceri și profit, în condițiile în care devine tot mai evident faptul că majoritatea s-a desfășurat pe seama statului, în mare parte prin înșelarea lui.
Salariile au început să fie considerate nesimțite în momentul în care fluxurile bugetare începeau să se dovedească neîndestulătoare pentru apetitul celor care au ales înșelarea statului ca domeniu de business. Au devenit nesimțite salariile bugetarilor care tindeau să atingă nivele comparabile cu cele din Occident. În același timp, gradul de apreciere a profitului a devenit direct proporțional cu nivelul de depășire a nivelului profitului obținut de companiile occidentale. Cu alte cuvinte, nu s-a ivit formula corelativă „profituri nesimțite”, chiar dacă ele sunt bazate uneori pe corupție și pe tratamentul inadecvat al resurselor.
Salariile exprimă o formă de venit, în cadrul căreia un cetățean asumă să-și desfășoare activitatea productivă sau creativă în relația cu un angajator. Inițiativa sa este identică cu cea a antreprenorului, diferența constituind-o modul în care este tratat de societate și felul în care se raportează la ceilalți asemenea lui. Cu alte cuvinte, salariatul asumă (de voie sau de nevoie) o formă de solidaritate, în special cu cei aflați în aceeași situație cu el, ea căpătând chipul impozitelor pentru diferitele bugete. La rândul său, angajatorul, este obligat să intre și el în acest joc, plătind ceea ce s-ar numi „costurile adiționale utilizării forței de muncă”. Situația este una profitabilă statului, adică societății (mă refer la o societate normală): cu cât sunt mai mari salariile cu atât va încasa mai mult statul. Câștigul statului poate fi ilustrat foarte simplu prin formula 45%-55%: din totalul cheltuielii salariale, statul ia cca. 45% iar salariatul cca. 55%. Rotunjind, putem spune că statul ia jumătate din venitul salariatului.[1] Ceea ce înseamnă că o creștere a salariilor (pe ansamblul economiei) are ca efect o creștere a încasărilor statului.[2] Comparativ, nivelul contribuției profitului la susținerea binelui comun este reprezentat de procentul impozitului pe profit: 16%. În aceste condiții, sunt greu de înțeles diferitele limitări pe care statul le aduce salariilor, exprimând parcă o teamă față de creșterea acestora.
„De partea binelui” au figurat în toată această perioadă afacerile. Faptul de-a avea o afacere este omologat a priori cu a face un bine societății. Nu contează obiectul afacerii, care-ți sunt partenerii, unde se duce profitul, nivelul de responsabilitate socială, dacă sunt plătite impozitele la stat, dacă nu cumva afacerea este făcută tocmai pe seama bugetului statului etc.
În planul bugetarilor principalele efecte al campaniei împotriva „salariilor nesimțite” sunt vizibile în scăderea performanței și în creșterea corupției. Ambele sunt utile pentru un anume gen de afaceri. Dacă putem avea o idee vagă despre amploarea corupției prin intermediul radiografiilor pe care le face DNA-ul, nu avem informații suficiente despre numărul celor plecați din aparatul administrativ al statului către zona privată. Putem însă observa efectele acestor plecări în modul în care (nu) funcționează administrația și în actele normative din ce în ce mai incoerente.
Campania împotriva „salariilor nesimțite” a avut ca scop scoaterea salariaților bugetari din zona concurenței pentru repartiția cheltuielilor bugetare pentru a dirija o cât mai mare parte din resursele statului către afaceri. Scăderea ponderii cheltuielilor cu salariile bugetarilor din PIB a devenit obiectivul fundamental, ratând faptul că problema o reprezintă de fapt mărimea PIB-ului, nu nivelul de salarizare al bugetarilor.
Au căzut în capcana demonizării salariilor bugetarilor până și o parte a angajaților din mediul privat, ratând efectul general pe care o astfel de atitudine îl generează față de toți salariații: indiferența față de salariați, vizibilă în scăderea ponderii salariilor din PIB. Cu alte cuvinte, victima finală a acestei campanii o constituie salariul, deci masa salariaților. Dovada incontestabilă ne-o furnizează ponderea salariilor din PIB, analizată comparativ cu alte state ale U.E.[3]
[1] Formula este oportună dacă luăm în considerare ipoteza în care angajatorul i-ar plăti salariatului (printr-un contract civil, spre exemplu) toată suma alocată pentru costul salarial.
[2] Evident, un alt efect îl reprezintă creșterea cheltuielii statului cu salariații bugetari. Cum însă și acești salariați plătesc impozite (aș spune că în special acești salariați plătesc impozite, dacă avem în vedere amploarea muncii la negru), creșterea cheltuielilor este parțial compensată de creșterea încasărilor de la acești salariați.
[3] Pentru anul 2014 ponderea salariile au reprezentant 35% din PIB. Putem înțelegea semnificația acestei cifre dacă luăm în considerare faptul că în țările dezvoltate din Occident ponderea salariilor din PIB este situată între 50 și 60%.
