Ieri am încheiat o săptămână de activitate pe care, cu un termen devenit aproape obligatoriu în limbajul actual, aș putea-o numi inovativă. Doar că termenul trebuie citit cu prudență. Nu este vorba despre inovație în sensul spectaculos al cuvântului, nici despre dorința de-a pune o etichetă nouă pe lucruri vechi, ci despre încercarea de adaptare la o lume care se schimbă cu o viteză tot mai mare. Inovația este de fapt încercarea de a adapta formarea profesională la o lume care se schimbă cu o viteză ce depășește ritmul în care apucăm să ne așezăm certitudinile. O lume în care formarea profesională și cea continuă nu mai poate fi doar transmitere de informații, iar cunoașterea nu mai poate fi redusă la capacitatea de-a reproduce câteva idei.
În sens tradițional, activitatea s-ar numi „curs”. În realitate, partea mea de curs, în sensul clasic al expunerii, a ocupat doar aproximativ o treime din întreg. Restul a fost constituit din seminare, ateliere, exerciții, simulări, discuții aplicate și încercări repetate de-a transforma informația în capacitate de acțiune. Miza a fost nu să știm mai multe lucruri, ci să putem face ceva relevant cu această cunoaștere.
Tema a fost centrată pe stabilirea unor aspecte procedurale de acțiune. Formulată astfel, ea poate părea o temă tehnică, poate chiar aridă. În fond, ce poate fi mai puțin spectaculos decât o procedură? Doar că, în relațiile de muncă, procedura este una dintre formele concrete ale puterii. Ea stabilește cine poate acționa, când poate acționa, cu ce documente, în baza cărui mandat, cu ce dovezi și cu ce efecte. Privită astfel, procedura încetează să mai fie o simplă succesiune de pași birocratici și devine infrastructura prin care o problemă reală poate fi transformată într-o clauză, într-un drept aplicabil, într-un mecanism de monitorizare.
Am încercat să construiesc cursul ca laborator, nu ca prelegere. Participanții nu trebuiau să intre în sală ca simpli receptori ai unor informații juridice, ci ca purtători ai unor situații reale din propriile unități. Ideal, fiecare participant trebuia să intre cu o problemă și să iasă cu începutul unei soluții.
Această mutare de accent mi se pare esențială. De prea multe ori, formarea se oprește la întrebarea: „ce spune teoria?! Întrebarea rămâne necesară, evident. Doar că ea nu este suficientă. Întrebarea decisivă este cum transformăm o problemă colectivă într-o clauză negociabilă, aplicabilă și verificabilă? Altfel spus, cum trecem de la nemulțumire la text, de la text la procedură, de la procedură la mandat și de la mandat la rezultat?
Pentru aceasta, am folosit mai multe surse de realitate. Sursele tradiționale au rămas acolo unde le este locul: cărți, articole, legislație, interpretări, experiență teoretică. Lor li s-au adăugat însă informațiile rezultate din cercetările realizate pe această temă, platforme digitale dedicate, suportul privind strategiile și tehnicile, precum și experiența practică a colegilor implicați în ateliere. Am încercat astfel să evit una dintre bolile formării profesionale numită izolarea conținutului de realitate.
Dimensiunea digitală a fost una dintre componentele importante. Nu în sensul simplu al utilizării unor formulare online sau al încărcării unor materiale pe o platformă, acestea fiind doar instrumente. Important a fost că activitatea online prealabilă a schimbat modul de intrare în curs. Participanții au fost invitați să lucreze înainte de întâlnirea fizică: să identifice situația din propria activitate profesională, să verifice prevederi relevante, să utilizeze platforma, să consulte informațiile de actualitate care au rezultat din ultimele cercetări pe care le-am desfășurat, să aleagă o problemă și să încerce să o formuleze într-o manieră care permite intervenția. Proiecția inițială era de aproximativ cinci ore, cu o parte obligatorie și o parte voluntară. Rezultatul a depășit semnificativ așteptarea deoarece au fost realizate aproximativ 80% dintre activități, pe o durată medie de peste șaptesprezece ore. Pentru un program de formare a adulților, acest lucru spune ceva.
Spune, în primul rând, că adulții nu resping învățarea solicitantă atunci când îi înțeleg sensul. Resping, de regulă, activitățile fără legătură cu problemele lor. În momentul în care sarcina nu este „citiți și reproduceți”, ci „porniți de la unitatea dumneavoastră și încercați să înțelegeți ce se poate face”, crește probabilitatea implicării reale. În termeni pedagogici, această abordare se numește învățare mixtă sau inversată. În termeni mai simpli, am mutat o parte din pregătire înainte de întâlnirea fizică, pentru ca timpul petrecut împreună să poată fi folosit pentru discuție, clarificare, aplicare și simulare.
Am introdus și componente de consolidare, sub forma unor teste de autoevaluare zilnice. Ele nu au avut rolul de-a crea anxietate, ci de-a fixa câteva repere. Autoevaluarea este utilă atunci când nu este folosită ca instrument de pedeapsă. Ea îi permite participantului să vadă ce a înțeles, ce a ratat, unde trebuie să revină. În același timp, îi permite formatorului să vadă unde realitatea grupului diferă de proiecția inițială. Or, într-o activitate de formare bună, formatorul nu este doar cel care vorbește, ci și cel care se corectează permanent în funcție de reacțiile grupului.
O altă componentă importantă a fost proiectul individual. Participanții au fost invitați să lucreze asupra unei probleme reale. Exercițiul nu a urmărit alcătuirea unei liste cât mai lungi de probleme. O listă de probleme poate fi ușor produsă. Uneori, prea ușor. Miza a fost construirea unei strategii: identificarea problemei, verificarea ei, formularea interesului real, stabilirea obiectivelor, a mandatului, a riscurilor, a tacticilor și a modului de comunicare.
Aici apare, cred, una dintre diferențele importante dintre o abordare declarativă și una aplicativă. A spune „vrem să fie mai bine” este departe de abordarea pragmatică. A spune „aceasta este problema, aceștia sunt cei afectați, aceasta este dovada, aceasta este clauza propusă, acesta este mecanismul de aplicare, acesta este indicatorul prin care verificăm rezultatul” se apropie deja de negociere. Poate nu garantează succesul, dar reduce spațiul improvizației.
Într-o lume în care inteligența artificială devine o prezență tot mai obișnuită, această distincție capătă o importanță suplimentară. Este evident că IA poate produce texte, rezumate, propuneri, variante de clauze și chiar strategii aparente. Principala referință pentru această obișnuință este, de altfel, propriul meu comportament. Problema nu este existența instrumentului. Problema este tentația de-a înlocui gândirea cu instrumentul. Din această perspectivă, am încercat să testez o soluție de conviețuire cu IA, prin transformarea ei dintr-un mecanism de substituire într-un instrument de sprijin.
Diferența este esențială. Dacă IA produce un răspuns pe care îl preiei fără să-l înțelegi, rezultatul poate avea aparență de competență și conținut de gol. Dacă însă folosești IA pentru a verifica ipoteze, pentru a compara variante, pentru a-ți ordona argumentele și apoi ești obligat să explici, să aperi și să aplici ceea ce ai scris, atunci instrumentul devine mai puțin periculos. De aceea, întâlnirea dintre ideile redactate și analiza lor în fața grupului a avut o funcție importantă. Atunci când trebuie să explici o soluție, să răspunzi la întrebări și să accepți observațiile celorlalți, scade probabilitatea ca textul să fie doar un produs preluat de-a gata. Nu dispare complet, evident. Dar crește șansa ca participantul să fie nevoit să gândească.
Evaluarea a fost, la rândul ei, construită pe mai multe dimensiuni. Am încercat să evit capcana evaluării prin memorare. Într-un asemenea curs, memoria contează, dar nu este criteriul decisiv. Contează dacă participantul poate construi o fișă de diagnostic, dacă poate delimita ceea ce poate fi negociat de ceea ce ține de reguli prestabilit, dacă poate redacta o clauză cu procedură și indicator, dacă poate înțelege mandatul, dacă poate documenta o poziție și dacă poate imagina monitorizarea aplicării. Cu alte cuvinte, evaluarea a urmărit capacitatea de transfer în unitate.
Au existat și dimensiuni aparent exterioare cursului, dar care au contat. Locul de desfășurare, la mare, a avut propria lui contribuție. Evident, timpul pentru mare s-a redus la ceea ce rămânea după program. Totuși, posibilitatea de-a folosi timpul liber într-un spațiu diferit a schimbat tonul interacțiunilor. Unele idei au fost discutate mai intens în pauze, la masă, pe drum, seara, în grupurile formate spontan, decât în sala propriu-zisă. Din perspectiva clasică, acestea sunt momente informale. Din perspectiva învățării reale, ele sunt uneori spațiile în care informația începe să se lege de oameni.
Cred că orice formare serioasă are nevoie de asemenea spații intermediare. Învățarea nu se produce doar în timpul oficial. Se produce și în ecoul de după, când când cineva reformulează o idee, când altcineva o contrazice, când o situație dintr-o unitate seamănă cu una din alt județ, când un participant descoperă că problema lui nu este doar a lui. Atunci se naște, uneori, sentimentul că dialogul nu este o formulă abstractă, ci o rețea de experiențe care pot fi puse împreună.
Variabila cea mai importantă a fost însă calitatea umană a participanților. La o analiză globală, distribuția nu a fost deloc gaussiană, ci a fost intens centrată la vârf. Evident, au existat și excepții, care au rolul lor metodologic deoarece creează contrastul necesar pentru a vedea mai bine restul. Dar majoritatea participanților a venit cu disponibilitate de lucru, curiozitate, experiență practică și, mai ales, cu acel tip de inteligență care se formează greu numită capacitatea de-a simți problema concretă a oamenilor și de-a o transforma într-o temă colectivă.
În final, rămân cu impresia că activitatea a fost mai mult decât un curs. A fost un exercițiu despre adaptarea formării la o lume în care informația este abundentă, dar înțelegerea rămâne rară. O lume în care tehnologia poate ajuta, dar poate și amorți. O lume în care IA poate accelera munca, dar poate slăbi gândirea dacă nu este integrată într-un cadru de responsabilitate, verificare și explicare.
Nu știu dacă formula pe care am testat-o în această săptămână este „soluția” pentru formarea într-o lume în care IA rescrie regulile mai repede decât apucăm să le citim. Știu doar că alternativa, adică a preda în 2026 exact cum se preda în 2006, sperând că lumea va avea bunul-simț să ne aștepte, riscă să nu mai aibă un nivel relevant al impactului. În timp ce adaptarea nu garantează reușita, refuzul ei ne situează în vecinătatea eșecului. Iar între cele două, alegerea mi se pare, totuși, simplă. Cel puțin pentru formarea adulților.
Poate că lecția principală este că formarea nu trebuie să concureze cu noile tehnologii, ci să creeze condițiile în care ele sunt folosite fără pierderea autonomiei intelectuale. Să înveți nu mai înseamnă doar să primești informație. Înseamnă să știi ce întrebare pui, ce date cauți, ce limite accepți, ce soluție formulezi și cum verifici dacă ea funcționează. În cazul nostru, înseamnă să poți transforma o problemă colectivă în text, procedură, strategie și monitorizare.
Iar dacă la finalul unei asemenea săptămâni participanții pleacă nu doar cu materiale, ci cu începutul unui dosar de acțiuni, cu întrebări mai bune și cu sentimentul că pot interveni mai coerent în corectarea situațiilor, atunci probabil că termenul „inovativ” poate fi folosit. Cu precauție, dar nu fără temei.
