Există o întrebare care îmi generează uneori insomnii: În ce măsură suntem europeni? Voi explora un pic această interogație și unele soluții la ea, folosindu-mă de câteva observații anecdotice și ideile consecutive lor prilejuite de-o călătorie la Viena. Știu în mod direct Viena de cca. 15 ani, cu reveniri anuale, și cunosc de tot atâta timp câțiva vienezi, în baza unor interese comune de natură lucrativă. Acesta este un context favorabil unei observări anecdotice longitudinale. Voi începe cu câteva descrieri ale unor aspecte contemporane care-mi par acum relevante, voi continua cu câteva scurte raportări la noi, românii, indicând unele probleme ale acestui tip de analize și voi încheia cu o scurtă discuție privind modul nostru de-a fi europeni.
Ce mi-a (mai) atras atenția la austrieci
Rigoarea austriecilor este vizibilă în gesturile cotidiane ce marchează comportamentul societăților în fața epidemiei: utilizarea măștilor de protecție. Fiecare cetățean își poartă masca fără a fi vizibilă vreo supărare. De remarcat că toate sunt măști FFP2 (standardul la ei până la 30 iunie 2021; relaxarea de la 1 iulie a introdus și alternativa măștilor chirurgicale). Nu-ți sar în ochi tradiționalele măști purtate sub bărbie sau cazurile în care deasupra măștii se ivește, obraznic, nasul neacoperit. Hotelurile și restaurantele îți solicită una dintre cele trei dovezi: vaccinare, anticorpi sau testare (este drept, am avut discreta senzație că restaurantele fac asta mai ales în cazul străinilor).
În planul lucrărilor publice austriecii par să fi decis un fel de „plan Marshall” la nivel cultural: au considerat că dacă tot nu sunt turiști în această perioadă atunci este mai bine sa renoveze o parte din simbolurile lor istorice. În consecință, tradiționala arhitectură vieneză este în dese locuri presărată cu macarale.
Ce (mai) au ei și nu avem noi; avantajul competitiv
Admirându-le extrem de numeroasele clădiri istorice, provenite din perioada în care Viena era unul din centrele Europei, sunt nevoit să constat avantajul competitiv pe care l-au preluat din trecut, conservându-l și prezentându-l în mod adecvat. Un „la noi nu este așa!” constituie o formă de a rezuma situația prin recurs la comparație, ea plasând discret o parte a responsabilității față de prezent pe seama strămoșilor. Dacă nici una dintre realizările austriece în domeniul vieții materiale nu vă impresionează atunci puteți medita la contribuțiile lor la istoria filosofiei, în domeniul psihologiei, medicinei, artelor…
Concurența cu ei pe baza trecutului ne este clar nefavorabilă: pentru ei istoria este o sursa de legitimare a unei forme de superioritate, în timp ce în cazul nostru supraviețuirea pare să fie reușita esențială. Ei se află în mod vizibil în prezent (în sensul lui occidental; la conturarea căruia par să participe), în timp ce noi încă nu suntem în această formă a lui acum. Încercările de a ne salva pe baza viitorului este inadecvată: deși viitorul este o bună sursă de visare, el furnizează un fundament pentru comparații relevante. (Suplimentar, nu-mi pare să fim prinși în acțiunile de executare ale vreunui plan coerent menit să ne scoată ceva fundamental nou.)
Cât timp țara/locul este un criteriu de identitate (si, prin asta, de legitimitate) utilizat de ceilalți, ne aflăm înghesuiți în țara noastră, trebuind să ne asumăm acest dat. În principiu cred că critica dizolvantă la adresa României este o prostie, abia abordările ce oferă o șansă schimbării fiind firești. Doar că diferența dintre cele două nu este ușor de identificat de fiecare dată. Direcția adecvată a schimbării pare să fie indicată de nivelul apropierii de-o umanitate aflată de fapt în continuă schimbare. Poate fi Occidentul sau altceva. Deocamdată Occidentul este referința standard, partea lui europeană fiindu-ne mai la îndemână.
În principiu, chipul pe care ni-l dezvăluie comparațiile cu ei ar putea oferi baza unei schimbări. Perspectiva celor cca. 15 ani mă forțează să constat că pe austrieci îi găsesc de fiecare dată un pic mai departe, în timp ce nivelul apropierii noastre de ei pare mai curând să scadă. Evident, în cea mai mare măsură din cauza noastră. N-ar fi rău să medităm un pic și la contribuția lor la această situație.
La ce servește compararea noastră cu Occidentul Europei
Orice trecere printr-un alt spațiu cultural este o încercare de a ne înțelege pe noi prin intermediul altora. Inevitabil, raportarea la alții tinde să cadă în două modalități: a-i privi din perspectiva unor diferențe favorabile nouă ori a-i considera un model de referință, în funcție de el judecându-ne reușitele.
Pentru mulți dintre noi Occidentul este un model de referință. Trecutul ni-l înțelegem în bună măsură prin referințele furnizate de istoria Occidentului. Prezentul ne este marcat de modurile de-a fi ale acestuia. Dacă vom considera tehnologia ca un rezultat al culturii occidentale, înțelegând că mulțimea gadgeturilor contemporane ce fac parte din sensul existenței noastre exprimă ceva din spiritul acestei culturi, atunci pentru fiecare dintre noi valorile occidentale fac parte din filtrul prin care ne privim pentru a ne înțelege pe sine.
O descriere a diferențelor dintre ei și noi pe modelul inițiat anterior de D. Golescu, C. Argentoianu, M. Sadoveanu și alți câțiva analiști mai recenți este un loc comun al încercărilor de-a ne înțelege în funcție de ei. La fel de comun cu perspectiva îngăduitoare (de obicei naționalistă) centrată pe explicarea diferențelor în baza vremurilor care au trecut peste noi. Deși aparent situate la poli opuși, ambele puncte de vedere au un loc comun: tind să considere modelul occidental drept un standard al umanului, de la care fie noi ne abatem în mod rușinos (perspectiva „occidentaliștilor”) fie nu reușim să-l atingem deoarece alții nu ne-au lăsat, împiedicându-ne în continuare să facem asta (perspectiva „naționaliștilor”). Raportarea la Occident este prezentă chiar și pentru cei care încearcă să-i respingă valorile, alegând altceva.
Din perspectivă politică suntem europeni?
Aderarea noastră la Uniunea Europeană este o expresie a convingerii noastre (de fapt a majorității cetățenilor români) că Occidentul este modelul de referință. După un deceniu și jumătate de apartenență la această structură politică putem constata că ne-am schimbat întrucâtva, majoritatea modificărilor fiind în bine, multe dintre valorile lor devenind și ale noastre.
Dacă presupunem că reușitele sunt vizibile pentru toți (știu că nu este așa!), ne rămâne să căutăm o explicație pentru eșecuri? Întrebarea ce tinde să dea o orientare adecvată a căutărilor pare să fie: de ce nu am reușit să devenim ca ei? Simpla formulare a întrebării contribuie la dumirirea noastră: cum adică să devenim ca ei? Când ne-am propus noi acest model? Când am asumat renunțarea la a fi ca noi? Prin aderarea la U.E. am înțeles mai curând că avem șansa să accedem la nivelul lor de civilizație materială, rămânând însă așa cum suntem. Or, acum descoperim că presupoziția posibilității „schimbării externe” în absența „modificărilor interne” s-ar putea să fie greșită. Am sperat că reușim să șmecherim cumva situația, mimând respectarea regulilor pentru a obține avantajele materiale. Doar că cele două par să fie posibile de fapt doar împreună.
Începând să zărim o parte a problemei (fără a o accepta în mod categoric), la nivel individual am învățat să ne excludem din ecuație, rezumând cauzalitatea la comportamentul politicienilor. Evident, la nivelul partidelor politice vinovatul de serviciu este PSD-ul, majoritatea acuzațiilor fiind adecvate. Doar că nu este singurul vinovat, dreapta fiind la fel de indiferentă față de acquis-ul comunitar cu stânga. În cazul Austriei (raportarea la ei părea să fie subiectul) este suficient să orientăm comparația în zona dialogului social pentru a înțelege că dreapta ne împinge în egală măsură în afara valorilor U.E. Tendința noastră de a-i evalua pe austrieci din perspectiva multitudinii simbolurilor elitiste se izbește de realitatea (contra-intuitivă) multitudinii mecanismelor de protecție și integrare socială de care beneficiază cetățenii. Analiza comparativ scoate la iveală în acest caz o diferență semnificativă, defavorabilă nouă, la nivelul coeziunii sociale.
Încerc să sugerez aici câteva ieșiri din zona unor forme de manipulare sau idealizare. În comparația cu alte state ale U.E. partidele politice, indiferent de culoarea lor, ne prezintă decupajele ce sunt coerente cu programul lor: stânga tinde să selecteze intervențiile sociale în timp ce dreapta dorește să evidențieze libertățile economice. Deoarece valorile sociale sunt dominante în U.E. stânga pare să fie favorizată. Spun pare, deoarece stânga noastră se situează deseori la distanță de aceste valori sau le utilizează ca pretexte pentru intervenții de altă natură. Gradul de nepotrivire între socialiștii noștri și socialiștii lor (raportat la majoritatea statelor U.E.) tinde să fie mai mare decât cel de similitudine. Comparația pe zona dreptei politice îmi pare un pic mai dificilă din cauza discretei ambiguități ideologice a popularilor. Tendința dreptei românești de a privi mai curând spre S.U.A. ar putea fi un indiciu pentru sprijinul timid pe care-l găsește în Europa.
Ce-i de făcut?
Dacă sperăm că ne vor rezolva ei problemele ne înșelăm. În multe locuri vom întâlni o politețe interesată, temele pe care acceptă discuțiile conturându-le interesul. Așa cum este de așteptat într-o abordare pragmatică a situației, sprijinul lor este limitat de zona intereselor. Încercarea de a le identifica interesele generează cea mai bună orientare pentru posibilitatea de a le intui disponibilitatea la acțiune.
Din perspectiva nivelului de civilizație (și al modului în care ne privesc) noi suntem situați cumva pe un al doilea plan, la periferia U.E. Indiferent câtă legitimitate avem noi impresia că ne oferă un principiu al egalității de șanse a statelor sau altă modalitate de-a aborda problema, infrastructura, economia, incoerența politică și acțiunile noastre ne țintesc în mod consecvent în această zonă. Oricâtă îngăduință vom găsi la unii dintre ei, direcțiile în care ne presează diferențele scot la iveală, mai devreme sau mai târziu, comportamente care evidențiază acel altfel care ne distanțează un pic.
Nu cred că vom ieși vreodată din această zonă a diferențelor deoarece nu putem fi altfel decât suntem. Chiar dacă ne-am considera capabili de un nivel maxim al transformării naționale, direcțiile de schimbare s-ar putea dovedi inactuale. Presupunând că ne-am dori asta, a fi ca ei presupune atât un imens efort de schimbare a noastră (destul de improbabil), derulat timp de o generație, cât și capacitatea de a anticipa unde vor fi ei peste o generație. Incapacitatea predicțiilor privind schimbările lor viitoare este accentuată de faptul că nici eu nu-și dau seama unde vor fi peste o generație, având deja propriile lor angoase privind viitorul.
În aceste condiții soluția o constituie mai curând identificarea și construcția unei identități, simultan cu creșterea gradului de compatibilitate cu ei. Adică, adecvarea idealurilor la posibilități și modificarea referinței în judecarea noastră (schimbarea criteriilor de performanță). Fiind ca noi în această modalitate poate ne întâlnim cu ei undeva în viitor. Dacă nu atunci diversitatea umanității este un argument suficient pentru sensul propriei existențe. Dacă nu putem adera întru-totul la modelul lor de reușită atunci merită să încercăm, în paralel, și afirmarea/identificarea propriilor modele existențiale (în interiorul spațiului de joc creat de coerența cu al lor). În definitiv nu știm ce modalitatea de-a fi va deveni în viitor cea mai eficientă sau mai plină de semnificație existențială. Întră-un spațiu al cărui identitate este bazat pe importanța diferențelor, a-fi-ca-noi-dar-împreună-cu-ei face parte din spiritul U.E.
(Imagine preluată de aici.)
