Eseu pe marginea prezentării „Closing the AI Power Gap”, susținută la seminarul „Impact of AI on Work in Public Services”, Helsinki, 8–10 iulie 2026

Acest eseu reia, într-o formă mai accesibilă (sper), ideile prezentării. Abordarea a fost organizată pe două direcții de preocupare pe care sper să le pot continua, separat, ca direcții de cercetare: prima privește ce înseamnă a ști, din perspectiva raportului dintre mintea umană și IA iar a doua privește estimările referitoare la impactul IA asupra muncii. Pe fond, a doua abordare este mai curând un prilej pentru a medita la cea dintâi.

Deoarece cele două direcții au un public diferit, le public în mod separat, în două articole diferite. Prima parte este dedicată unei „analize filosofice” a IA, în timp ce a doua va fi orientată către evaluarea impactului IA asupra relațiilor de muncă.

În plan filosofic, întrebarea este cine mai ocupă poziția subiectului cunoscător. În planul relațiilor de muncă, întrebarea este cine înțelege sistemul, cine deține datele, cine stabilește criteriile și cine are puterea de a opri o decizie. În logica prezentării, cele două direcții nu sunt paralele, ci convergente, deoarece teza centrală a prezentării a fost aceea că decalajul de putere generat de IA este, în esența lui, un decalaj de cunoaștere, iar închiderea sau cel puțin reducerea acestui decalaj este sarcina fiecărui utilizator, în raport cu sine, și, în cazul  dialogului social, în raport cu organizarea muncii.

„Provocarea de la Helsinki”: care este structura actuală a subiectivității?

Mi-am început prezentarea de la Helsinki cu o provocare: „Prima mea sarcină este să dovedesc că nu sunt o inteligență artificială.” A doua sarcină, am adăugat, este să arăt că nu IA vorbește prin mine. Am continuat cu prezentarea altor poziții posibile din traseul justificării calității de subiect cognitiv și autor al ideilor, incluzând cât de mult contribuise deja IA la ordinea ideilor, la alegerea cuvintelor și chiar la felul în care îmi formulam problema. Formula a stârnit zâmbete, dar nu era doar o glumă. În spatele ei se află o problemă existentă deja în perioada anterioară dar amplificată de impactul tehnologiilor actuale: cui îi aparține un discurs? Răspunsul simplu, „îi aparține celui care îl rostește”, începe să fie tot mai insuficient.

Exercițiul nu a fost un joc retoric, ci o formă de onestitate epistemică, bazată pe faptul că transparența privind utilizarea ideilor altora (inclusiv ale unei mașini) este, simultan, o condiție a credibilității și a demonstrării calității de subiect uman. Pe de o parte am încercat să exprim o întrebare incomodă, care ne privește pe toți, cu sau fără IA: cât din ideile pe care le exprimăm zilnic ne aparțin cu adevărat? Câte dintre ideile pe care le numim „ale noastre” provin din lecturi uitate, formule colective, deprinderi profesionale ori autorități pe care le-am interiorizat? Iar pe de altă parte cum afectează reluarea acestor întrebări rolul epistemic al omului.

Reluarea acestei interogații este determinată de faptul că IA participă la producerea formei în care ideile devin vizibile, în condițiile în care forma nu este neutră, ci selectează, ordonează, accentuează și, uneori, sugerează concluzia înainte ca noi să ne fi dat seama că am acceptat-o. Însă, problema influențelor asupra gândirii nu se naște odată cu IA, ci acum devine mult mai vizibilă. La limită, limitarea rolului IA la a ne influența gândirea (la statutul de „consilier”) ar putea cădea de partea pozitivă a traseului cognitiv al umanului, în condițiile în care estimările privind viitorul includ posibilitatea autonomiei sau chiar a independenței IA.

În ce măsură mai putem rosti „Eu!”

Problema de fond o constituie necesitate restructurării modului de-a gândi subiectivitatea în noul context, forțată de IA, ce trebuie să pornească însă de la o analiză de fond a evoluției subiectului cunoscător. Ipoteza care mă bântuie este cea a trecerii treptate la o formă de inter-subiectivitate, această modificare nefiind de fapt una cu caracter revoluționar, ci venind în completarea firească a trecutului. Așadar, contextul de analiză trebuie să fie unul mai amplu, fiind necesară evaluarea întregului traseu al evoluției bio-sociale care ne-a adus aici.

De la „eu știu” la „se știe” sau „știm”

Pentru a înțelege atât traseul cât și saltul ce pare a fi pe cale să se petreacă cred că avem nevoie de o restructurare a termenilor specifici cunoașterii. Vocabularul nostru epistemic (a ști, a înțelege, a verifica, a fi autor al ideii) a fost construit pentru o lume în care subiectul uman era singura instanță care produce și validează cunoaștere. Cea mai amenințată piesă a acestui vocabular este tocmai poziția subiectului care cunoaște și care se constituie pe sine ca autoritate cognitivă, având cunoașterea drept caracteristică esențială.

Tradiția modernă a filosofiei a așezat această poziție pe o certitudine: dubito ergo cogito, cogito ergo sum. În formula „mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist” avem atât punctul de pornire al cunoașterii corecte cât și întemeierea subiectului. Actul gândirii era proba de necontestat a subiectului și temeiul autorității sale asupra propriilor idei.

Ce se întâmplă însă atunci când o parte tot mai mare din ceea ce numim „gândirea mea” este, de fapt, rezultatul unei colaborări opace cu un sistem care produce text plauzibil? Când nu mai pot spune cu precizie unde se termină contribuția mea și unde începe cea a mașinii, certitudinea carteziană își pierde din tranșanță. Poate asistăm la o formă de sfârșit al lui cogito ergo sum (formulez ipoteza cu prudența cuvenită): nu în sensul că nu mai gândim, ci în sensul că gândirea nu mai poate funcționa ca probă suficientă a unui subiect autonom și ca temei automat al autorității sale cognitive.

Dacă se întâmplă asta atunci subiectul va trebui să-și recâștige autoritatea prin altceva decât simpla exercitare a gândirii. Soluțiile de primă instanță pe zona gândirii par să se orienteze către capacitatea de a verifica, de a reconstrui argumente, de a-și asuma răspunderea pentru validarea unui text. Pe fond, soluțiile par să alunge către statutul privilegiat al subiectului, în discuție fiind atât referința esențială a subiectivității, qualia,[1] cât și, (aparent) mai nou, includerea emoțiilor în analiza modelului de funcționare al gândirii și, mai ales, al deciziilor.

Cea mai amenințată nu este, poate, cantitatea de informație disponibilă, calitatea și impactul ei, ci poziția subiectului care cunoaște și se constituie pe sine ca autoritate cognitivă. În tradiția modernă, formula „eu știu” leagă o propoziție de un subiect care poate fi întrebat: de unde știi, cum ai verificat, ce te-ar face să-ți schimbi opinia? Cunoașterea nu este doar posesia unei propoziții, ci și capacitatea de a răspunde pentru traseul ei.

Impersonalul „se” și vocea inteligenței artificiale

Care este relația dintre impersonalul „se” și referințele uzuale ale IA?

Filosofia existențialistă a descris acea instanță anonimă care ne guvernează opiniile cotidiene: „se spune”, „se face”, „se știe”. Nimeni anume nu este autorul acestor judecăți, dar toți le preluăm, pentru că ele ne scutesc de efortul și de riscul de a judeca pe cont propriu. Impersonalul „se” este autoritatea fără chip a opiniei medii.

Or, ce este un model mare de limbaj, dacă nu o distilare statistică a ceea ce „s-a spus”? Antrenat pe uriașe corpusuri de texte produse de anonimi, el returnează, cu o fluență remarcabilă, tocmai media plauzibilă a discursului existent. Comparația merită dusă mai departe, iar rezultatele ei mi se par demne de observat. Asemănările sunt frapante: ambele instanțe sunt anonime și fără răspundere; ambele oferă interpretări gata făcute, care ne scutesc de povara judecății; ambele produc mai degrabă consens plauzibil decât adevăr verificat.

Diferențele sunt însă la fel de importante în timp ce impersonalul „se” este difuz, lent și impersonal în chip vizibil, IA este fluentă, personalizată și interactivă; un impersonal „se” care ni se adresează pe nume, ne răspunde la obiecții și ne imită stilul. Dacă vechiul impersonal „se” era atmosfera opiniei comune, IA riscă să devină un „se” industrializat, livrat la cerere, cu aparența dialogului personal. Ce putem observa dacă încercăm să comparăm sistematic rezultatele celor două instanțe, respectiv opinia medie a unei comunități și răspunsul mediu al unui model? Este una dintre întrebările care cred că necesită răspunsuri.

În conversațiile despre IA apar formule aparent banale: „IA spune”, „modelul a găsit”, „mi-a dat răspunsul”, „reiese că”, „se știe că”. Uneori atribuim sistemului un fel de agenție,[2] alteori o retragem imediat și ne refugiem în impersonal. Tocmai aici devine interesantă relația dintre impersonalul „se” și referințele uzuale la IA. „Se știe” a fost întotdeauna o formulă cu autoritate cognitivă difuză, ce trimite la comunitate, tradiție, consens, manual sau bun-simț fără să indice persoana care garantează afirmația. IA îi poate oferi acestui impersonal o voce fluentă, instantanee și aparent unitară.

Din perspectivă etică, compararea acestor formule ne ajută să observăm o migrare a răspunderii. Când spun „știu”, accept, cel puțin implicit, posibilitatea de a fi verificat. Când spun „IA a spus”, pot transforma instrumentul într-un paravan. Când spun „se știe”, autoritatea pare să existe pretutindeni și nicăieri. Întrebarea corectă nu este doar dacă propoziția este adevărată, ci cine are obligația de a-i reconstrui temeiurile și cine suportă consecințele dacă ea este falsă. Deocamdată cred că nu este suficient de clară distanța dintre „IA a spus” și „se spune” al impersonalului „se”, în zona a ceea ce ar trebui să aflăm fiind situată și frecvența la care recurgem la una sau la alta din cele două soluții. Rezultatele unei astfel de cercetări ne-ar putea modifica imaginea despre sine, ca pol central al subiectivității cognitive.

Noul statut al impersonalului „se” generat de IA și impactul asupra lui cogito ergo sum

Așadar, poate că asistăm la o formă de sfârșit al lui cogito ergo sum cartezian. Formularea trebuie tratată ca ipoteză, nu ca verdict. Nu dispare gândirea umană și nici faptul elementar că experiența gândirii presupune un subiect. Se erodează însă imaginea subiectului care își poate întemeia autoritatea cognitivă pornind de la propriul act de gândire. În locul ei apare un subiect distribuit între memorie personală, relații sociale, instituții, motoare de căutare, baze de date și modele generative. În discuție nu este dispariția gândirii umane, ci modificarea modalității în care o înțelegem. Pentru asta am avea nevoie de ivirea unor noi concepte, vehiculate în cadrul unor narațiuni ce pot media trecerea treptată al un nou mod de-a vedea. Anecdotic (adică fără să pot așeza la baza afirmațiilor mele rezultatele unor cercetări) aș putea spune că această transformare este pe cale să se petreacă, prinderea noastră în acest proces făcându-ne împiedicându-ne accesul la perspectiva generală.

În lectura pragmatică a rezultatelor, sfârșitul cogito ego sum nu ar fi dispariția persoanei, ci slăbirea legăturii dintre a formula o propoziție și a o putea întemeia pe baza responsabilității unui autor. Nu-mi este însă suficient de clar cât din întemeierea cunoașterii pe subiectivitate ține de zona atribuiri corecte sau de cea a constructelor culturale. Cred că nu putem exclude posibilitatea ca o parte a acestei întemeieri să provină din spațiul moralei (adică din zona regulilor importante pentru posibilitatea societății), subiectivitatea fiind astfel amplificată de statutul de ficțiune juridică utilă pentru funcționarea societății.

Statutul cognitiv al IA

Extensie a minții sau alt status cognitiv?

Teoria minții extinse[3] ne-a obișnuit cu ideea că anumite obiecte din mediu pot deveni părți funcționale ale proceselor noastre cognitive. Un carnet, un telefon sau o bază de date pot prelua funcții ale memoriei. Odată deschisă poarta înțelegerii minții ca nefiind limitată la structura cerebrală s-a ivit posibilitatea unei forme de depășire a subiectivității[4]. Teoria cogniției 4E, spre exemplu, susține că mintea umană nu este limitată la structurile cerebrale, ci este modelată continuu de interacțiunea dintre creier, corp și mediul înconjurător. Cei patru piloni (cei 4 E) sunt: încorporată (embodied), situată într-un context (embedded), activă sau enactivă (enactive) și extinsă (extended). Personal i-aș adăuga intersubiectivitatea și limba pentru a ne apropia de-o înțelegere mai adecvată, deoarece ele sunt mai apropiate de modul de-a fi al IA în raport cu cunoașterea umană.

IA pare însă să depășească rolul unui depozit pasiv. Ea produce variante neanticipate de utilizator, reformulează, corelează, critică și simulează poziții, utilizând drept context limba și drept referință un chip special al intersubiectivității. Categoria de simplă „extensie a minții” începe să pară prea săracă. O extensie a minții nu are moduri proprii de eroare în timp ce IA este sicofantă (are tendința de a confirma ce vrea utilizatorul să audă), confabulează fluent, generează ancorare, are sensibilitate la felul în care este formulată întrebarea. O extensie a minții nu îți propune interpretări la care nu te-ai gândit în timp ce IA o face constant. O extensie a minții nu te obligă să negociezi cu ea, în timp ce cu IA negociem atunci formulăm, reformulăm, cerem variante, o contrazicem.

Ar putea fi necesară trecerea către o categorie mai apropiată de statutul unei entități cognitive. Folosesc termenul în sens funcțional și prudent, gândindu-mă la ceva capabil să participe stabil la producerea, transformarea și evaluarea reprezentărilor, nu o persoană și nici, prin aceasta, o ființă conștientă.[5] O formulă provizorie ar putea fi aceea de infrastructură cognitivă activă. O alta, mai riscantă, ar fi cvasi-intersubiectivitate,  modelul condensând urme ale nenumăratelor contribuții umane și producând răspunsuri pe care niciun individ anume nu le-a formulat ca atare.

Asemănarea cu intersubiectivitatea are însă limite. Intersubiectivitatea umană presupune recunoaștere reciprocă, perspectivă trăită, posibilitatea de a răspunde moral, istorie comună și expunere la consecințe. Sistemul nu participă la lume în acest sens. El nu riscă nimic atunci când greșește, nu are reputație personală sau profesională de apărat și nu întâlnește persoana afectată de decizie. Tocmai de aceea nu trebuie să confundăm participarea cognitivă cu statutul moral sau juridic de subiect.

Preocuparea mea nu este orientată către a susține către a susține că aceste entități sunt conștiente sau că înțeleg în sensul uman al termenului.[6] Consider însă că relația noastră practică cu ele (ce suportă descrieri precum dialogală, negociată, cu erori și surprize de ambele părți) nu mai este descrisă corect de categoria instrumentului. Deoarece categoriile greșite produc politici greșite, consecințele sunt inevitabile. Cine tratează IA ca pe un ciocan va reglementa utilizarea ciocanului, în timp ce persoanele și organizațiile operează, de fapt, cu cvasi-interlocutori.

Avem nevoie de termeni specifici care să indice acest nou tip de relație. Refuzul unui vocabular nou ar fi la fel de neproductiv ca antropomorfizarea. Dacă numim IA doar „unealtă”, putem rata faptul că ea structurează câmpul opțiunilor și poate deveni un interlocutor cognitiv de facto. Dacă o numim „persoană”, îi atribuim fără temei proprietăți pe care nu le-am demonstrat. Între cele două extreme avem nevoie de concepte care să descrie exact rolul funcțional fără a fabrica o viață interioară. Aceasta este una dintre direcțiile filosofice pe care prezentarea doar le-a deschis.

A utiliza IA nu este similar cu a folosi o unealtă

Ca o primă clarificare necesară cred că a utiliza IA nu seamănă cu a utiliza un instrument clasic. O unelată nu îmi propune fraze, nu îmi anticipează intențiile și nu îmi restructurează felul în care formulez o problemă. Ciocanul, spre exemplu, are cel mult o intenționalitate derivată (în termenii lui John Searle), adică „mă cheamă” la a face ceva predeterminat (posibilitățile de utilizare a sa sunt prestabilite): din ce parte să-l apuc, la cel să-l utilizez (unealtă sau armă) etc.

Un model generativ de IA, spre exemplu, operează tocmai în spațiul în care ne formulăm întrebările, clasificăm lucrurile, alegem argumentele și anticipăm răspunsurile celorlalți. El nu este doar un canal prin care trece o intenție deja formată, putând contribui la formarea intenției, la delimitarea problemei și la selecția posibilităților pe care le mai considerăm demne de analizat. A utiliza IA înseamnă însă a gândi cu IA.

Este relevant și faptul că modelele LLM fac, în fond, „pariuri” pe modul în care funcționează gândirea umană pe baza diferitelor forme de exteriorizare a gândurilor, ceea ce livrează ele spunând ceva despre modurile noastre (medii, cel mai adesea) de-a fi. Modelele lingvistice fac pariuri statistice asupra regularităților din urmele lăsate de gândirea umană. Succesele lor ne arată cât de mult din exprimarea noastră era predictibil. Eșecurile lor ne arată, la fel de important, cât de ușor confundăm fluența cu adevărul și coerența cu corespondența față de realitate.

Aici putem observa că o bună parte din ceea ce furnizează IA este ceva dintr-o formă de intersubiectivitate a gândirii umane (să spunem dintr-un chip al lui noi). Este o dimensiune în care putem observa o formă de asemănare a IA cu gândirea umană. La rândul ei, gândirea umană confundă adesea fluența cu adevărul (este suficient să ne amintim câteva dintre obiectivele gândirii critice pentru a observa asta) și ajunge, uneori, să se restructureze pe sine pentru a se potrivi mașinii.

O miză a prezentării a fost încercarea de-a atrage atenția la asimetria comportamentală față de rezultatele diferitelor „forme de inteligență” (umană și artificială), tinzând să aplicăm standarde foarte înalte de evaluare în cazul IA și să fim mult mai toleranți față de oameni. Unul dintre motive pare să-l constituie faptul că suportăm mult mai ușor consecințele erorii umane decât cele ale inteligenței artificiale. Dacă ipoteza este corectă atunci trebuie să aflăm de ce se întâmplă asta. Din seria răspunsurilor posibile face parte absența responsabilității într-un sistem bazat pe legătura dintre responsabilitate și subiectivitate și implicitul ei: teama că vom fi nevoiți „să-i cedăm ceva subiectivitate” pentru a-i face loc în spațiul responsabilității.

Dintr-o altă perspectivă, a evalua IA la standarde maximale, separat de interacțiunea complexă cu oamenii și lumea ne poate face să-i ratăm atât esența cât și modurile proprii de-a fi. Spre exemplu, am putea pierde din vedere măsura în care exprimă ceva din noi. Ceea ce ar sugera că, uneori, atunci când ne temem de IA în discuție este de fapt un chip al spaimei de anumite dimensiuni ale lui noi. Din această perspectivă, am putea observa că IA se înscrie în seria tipurilor de creații ale umanului care au statut ambiguu (sau ambivalent) în privința impactului asupra umanului. La scurt timp (în termenii istoriei) după ce am inventat armele de distrugere în masă am deschis iarăși Cutia Pandorei, construind ceva de care ne temem că ne va lua locul.

Plauzibilitatea este „intenționalitatea” dominantă a unor modele de IA, ea fiind însă preluată dintr-o orientare fundamentală a umanului

Sistemele generative sunt construite în primul rând pentru a produce continuări plauzibile, nu pentru a garanta adevărul fiecărei afirmații. De aici apar confabulațiile fluente, referințele inventate, acordul excesiv cu utilizatorul și sensibilitatea la felul în care este formulată întrebarea. Problema nu aparține însă numai sistemului, deoarece gândirea umană are o tradiție anterioară IA în a confundă familiaritatea cu înțelegerea, repetarea cu dovada și încrederea cu competența. Este suficient să vedem că suntem mult mai receptivi față de povești (este suficient să observăm priza actuală a unor „povești politice”) decât față de raționamente. O evaluare cinstită trebuie să examineze simultan erorile IA și disponibilitatea noastră de a le adopta, bazată pe o tradiție a generării unor erori similare.

O perspectivă mai adecvată asupra IA  (limitată însă la stadiul ei actual) ar fi cea a unui consilier junior strălucitor, foarte rapid și uneori primejdios de sigur pe sine. În timp ce specialistul îi poate depista eroarea plauzibilă (este mai bine poziționat cognitiv), nespecialistul riscă să o preia tocmai pentru că răspunsul sună mai bine decât ar putea el formula. Paradoxul este că accesul ușor la rezultate de bună calitate poate crește, nu reduce, necesarul de competență al celui care răspunde pentru ele.

Despre limitele IA

Prezentarea mea a fost orientată către înțelegerea locului și rolului IA, nu pe promovarea unui nou statut al acesteia. Ea a inclus abordarea unora dintre limitele IA, menită să medieze calea către înțelegerea și utilizarea adecvată. Am deschis abordarea limitelor cu un set de recomandări generale, continuând apoi cu prezentarea a două referințe relevante din literatura de specialitate.

Din recomandările generale (prezentate aici ex abrupto) fac parte: fluența nu garantează adevărul; explicația nu garantează adevărul; coerența nu garantează adevărul. Adevărul cere, în măsura posibilului, corespondență cu realitatea, verificarea sursei și testarea consecințelor.

Textul bun și gândirea absentă: iluzia competenței

În încercarea de a genera o intuiției asupra acestor categorii de probleme, la Helsinki am propus publicului un exercițiu simplu: evaluați-vă, pe o scală, cât de bine înțelegeți cum funcționează un fermoar; apoi explicați, pas cu pas, ce face cursorul, cum se îmbină dinții! După care evaluați-vă din nou!

Rezultatului unui astfel de exercițiu îl constituie faptul că, pentru mulți dintre noi, nota scade după încercarea de explicație.[7] Rozenblit și Keil au numit acest fenomen „iluzia profunzimii explicative”, în cadrul căreia confundăm familiaritatea cu înțelegerea mecanismului.[8] Interesant este că aceeași logică funcționează și în cazul opiniilor politice: dacă cerem cuiva argumente pentru poziția sa solicitarea nu are niciun efect deoarece convingerea doar se întărește. Însă, dacă-i cerem să explice mecanismul atunci solicitarea face ca supra-încrederea și radicalitatea să scadă.[9]  Merită reținut că articolul publica de Fernbach și colegii săi are ca temă extremismul politic, lucrarea indicând că apăra o poziție o întărește, timp ce a o explica o calibrează.

IA poate adânci iluzia cu încă un nivel. În cazul obiectelor, folosirea nu este totuna cu înțelegerea. În cazul internetului, accesul nu este totuna cu posesia cunoașterii. În cazul IA generative, textul produs nu este totuna cu gândirea care ar fi trebuit să-l susțină. Un rezultat foarte bun poate ascunde lipsa unui proces cognitiv. Tocmai calitatea produsului face absența mai greu de observat.

În prezentare am distins patru forme ale iluziei. Prima este iluzia înțelegerii, în care putem reproduce explicația sistemului, dar nu putem reconstrui argumentul fără ea. A doua este iluzia verificării, ce survine atunci când credem că răspunsul este verificat fiindcă are citări, un ton precaut sau o structură academică. A treia este iluzia performanței personale în cadrul căreia tratăm calitatea produsului asistat ca pe o competență pe care o dețin independent. A patra este iluzia controlului, ea survenind în special în cazul instituțiilor: instituția afirmă că există un om „în buclă” (Human-in-the-loop – HITL), deși acel om nu are timpul, datele, competența sau autoritatea de a interveni.

Aplicat negocierii unui sistem algoritmic (având în vedere că dialogul social a furnizat contextul discuțiilor), testul mecanismului rămâne foarte puternic: explicați, pas cu pas, ce date intră, ce obiectiv optimizează sistemul, ce indicatori folosește, ce erori sunt cunoscute, cine vede rezultatul, cum poate fi contestat și cine îl poate opri. Dacă răspunsul se dizolvă în formule precum „algoritmul analizează toți factorii relevanți”, nu avem o explicație, ci o promisiune. Iar o promisiune tehnică nu trebuie confundată cu înțelegerea.

Frontiera zimțată și confortul periculos al fluenței

Capacitatea IA nu avansează ca o linie netedă. Unele sarcini aparent dificile sunt rezolvate surprinzător de bine, iar altele, aparent vecine, provoacă erori grosiere. Cercetarea lui Dell’Acqua și a colegilor a popularizat imaginea unei „frontiere tehnologice zimțate”: în interiorul frontierei, lucrătorii asistați de IA pot câștiga viteză și calitate iar în afara ei încrederea în instrument poate înrăutăți rezultatul.[10]

Dificultatea practică este că frontiera nu are o demarcație clară, deoarece ea diferă între modele, versiuni, domenii și formulări ale sarcinii. Mai mult, un răspuns greșit poate avea aceeași fluență ca unul corect. Asimetria continuă și în domeniul costurilor și câștigurilor: câștigul imediat este vizibil și ușor de măsurat, prin timp economisit, volum mai mare, calitate minimă ridicată. Costul cognitiv este lent și poate rămâne ascuns, fiind generat prin dependența de rutină, ancorarea în prima soluție, erorile de verificare și pierderea exercițiului profesional.[11] Organizațiile care măsoară numai productivitatea și nu verifică evoluția competenței vor vedea doar jumătate din bilanț.

Soluția nu este interdicția generală, ci competența hibridă, bazată pe capacitatea de a obține avantajul instrumentului fără a pierde capacitatea de a lucra, judeca și verifica în absența lui. Persoana trebuie să știe nu doar cum să folosească IA, ci și când să nu o folosească și când să nu o creadă.

___________________________________

[1] Înțeleasă drept capacitatea de acces la trăire, al cum este să fiu eu într-un moment sau altul.

[2] Atribuim omului statutul de „agent”, înțeles ca avea scopuri și a decide acțiunile privind împlinirea lor. Dimensiunea noastră care se ocupă de astfel de zona acestor decizii o putem înțelege aici ca „agenție”.

[3] Andy Clark și David J. Chalmers, „The Extended Mind”, Analysis, 58(1), 1998, pp. 7–19. Trimiterea oferă fundalul tezei minții extinse; aplicarea ei la IA generativă este o dezvoltare interpretativă.

[4] Sau altei forme de fundamentare a ei.

[5] Asta nu înseamnă că nu exclud această posibilitate pentru viitor.

[6] Acestea sunt teme distincte (și relevante) de cercetare, menite să clarifice unele din spaimele noastre.

[7] Pe o scală de la 1 la 10 participanții la această dezbatere au apreciat la 6 diferența dintre evaluarea inițială și cea ulterioară. Cu precizarea că am utilizat alături de fermoar și evaluarea înțelegerii modului în care funcționează bicicleta.

[8] Leonid Rozenblit și Frank Keil, „The misunderstood limits of folk science: an illusion of explanatory depth”, Cognitive Science, 26(5), 2002, pp. 521–562.

[9] Fernbach PM, Rogers T, Fox CR, Sloman SA. Political extremism is supported by an illusion of understanding. Psychol Sci. 2013 Jun;24(6):939-46. doi: 10.1177/0956797612464058. Epub 2013 Apr 25. PMID: 23620547.

Rezultatele experimentului trebuie privite cu prudență deoarece rrei replicări preregistrate nu au confirmat efectul de moderare, deși au regăsit diminuarea înțelegerii autoevaluate. Jarret T. Crawford și John Ruscio, „Asking People to Explain Complex Policies Does Not Increase Political Moderation”, Psychological Science, 32(4), 2021, pp. 611–621.

[10] Fabrizio Dell’Acqua și colab., „Navigating the Jagged Technological Frontier”, Harvard Business School Working Paper 24-013, 2023, ulterior acceptat pentru publicare în Organization Science. Experimentul preregistrat a inclus 758 de subiecți.

[11] Cu mențiunea că nu orice utilizare produce deprofesionalizare (deskilling), deoarece IA poate fi și un instrument de învățare.