Raiul și Iadul sunt două forme de sintetizare a celor mai importante conținuturi ale vieții. Prinderea lor în discursurile religioase ne-a făcut să ratăm coexistența lor în această lume.
Contează nu atât în ce crede un om cât mai curând ce l-a determinat credința sa să facă, ce construcții a lăsat în urmă ca simbol al acelui tip de umanitate. În definitiv, orice credință lasă să se vadă o anume dimensiune a umanului expusă sub pretextul Divinității.
Instinctul epistemologic îi șoptește țăranului român să nu se încreadă exagerat în experiență (adică în inducție); așa că după orice concluzie generalizatoare (sau înaintea ei) lasă loc probabilității printr-o formulă de genul: Dac-o vrea Dumnezeu! Divinitatea acoperă în acest caz orice față posibilă a neașteptatului, dându-i chip. Semn că o astfel de cunoaștere, ivită într-un orizont creștin, este slabă în sensul științei contemporane însă tare în sensul raporturilor cu imprevizibilul.
